In timpuri indepartate, la marginea unei paduri, traiau doi iepurasi bondoci, Ţup si Ţop . Ţup era un baietel nazdravan si curajos si daca nu ar fi avut urechiusele mai inchise la culoare, cu greu ar fi putut fi deosebit de prietena lui.
In vremurile acelea stravechi, iepurasii nu erau fricosi, nu aveau nici urechile si nici picioarele din spate mai lungi, seamanau mai degraba cu harciogii din ziua de astazi.
Erau zile magice de primavara, in care soarele prindea puteri si incalzea aerul facand parca dintr-o data ierburile sa rasara, iar zapada sa se retraga inspre crestele inalte ale muntilor.
Iepurasii se harjoneau cat era ziua de lunga la liziera padurii, fara grija zilei de maine, deoarece vegetatia luxurianta le oferea o multime de bunatati pentu a– si potoli foamea.
Muschiul gros, de sub tufa de paducel unde isi facusera adapost, era pufos si racoros si seara, franti de oboseala dupa atata joaca, se cuibareau si adormeau cat ai zice peste.
In decurs de cateva zile cunoscusera si se imprietenisera cu o multime de animalute zglobii de prin vecini si, impreuna, inventasera jocuri nastrusnice care le ocupau aproape tot timpul. Intr-una din zile, cum se zbenguiau ei asa, Ţop auzi un scancet in iarba inalta si se apropie, tiptil, crezand ca e vorba de o ghidusie pusa la cale de unul din noii ei prieteni. Cand colo, ce sa vezi, era o creatura mica si verde, cu ochi mari, bulbucati, care palngea de mama focului.
- Cine esti, cum te cheama si, mai ales, de ce plangi tu atat de tare? Intreba Ţop, privind curioasa creatura ciudata.
- _Sunt broscuta Oac si plang pentru ca o pasare rea, cu cioc lung si rosu m-a furat de langa mama mea si nu stiu cum as putea sa ajung inapoi, acasa.
- Dar unde locuiesti tu? intreba Ţop, din ce in ce mai curioasa.
- La Balta cu Papura locuiesc si tot ce pot sa-ti spun despre balta asta, e ca se afla langa Stejarul Argintiu, hohoti Oac. Si daca nu o sa ajung repede inapoi la apa, langa mamica mea, o sa mi se usuce pielea si o sa mor.
Ţop statu putin pe ganduri, se uita cu jind la prietenii ei care se jucau chicotind, apoi se ridica pe varful labutelor din spate si privi in zare, pana dadu cu ochii de un stejar maiestuos, a carui frunza sclipea sub atingerea razelor de soare.
- Ala trebuie sa fie Stejarul Argintiu, isi zise Ţop in gand, mi se pare tare departe, cu siguranta o sa se intunece pana reusesc sa ma intorc si o sa pierd intreaga zi de joaca impreuna cu prietenii mei. Ei, o sa se descurce cumva broscuta, mai bine raman la joaca, isi spuse Ţop, intorcand spatele broscutei.
Oac era tare speriata, dar nu indrazni sa mai isiste si suspina din adancul sufletului, prevazandu-si sfarsitul aproape si blestemand clipa in care s-a indepartat de mamica ei, ignorandu-i sfatul. Se vede treaba ca Ţop nu avea un suflet meschin, pentru ca se opri la jumatatea drumului si mai cugeta putin.
- Daca Oac o sa pateasca o nenorocire nu o sa-mi mai gasesc linistea , broscuta asta are mare nevoie de ajutor chiar acum, in fond si la urma urmei si maine este o zi in care o sa ma pot juca cu prietenii, de la rasaritul pana la apusul soarelui. Am s-o ajut pe Oac, dar nu o sa spun nimanui, nimic, nici nu o sa bage de seama ca lipsesc.
- Bine, am sa te duc acasa, zise solemn Ţop si o indemna pe broscuta sa sara pe umarul ei, pentru a putea ajunge mai repede si alergand cat o tineau picioarele, parcurse in fuga drumul pana la Balta cu Papura. Oac era foarte fericita de sansa nesperata care i se ivise si isi promise solemn ca de azi inainte o sa asculte intotdeauna de sfatul mamei si nu o sa se mai indeprteze de casa. Pentru ca era fericita si pentru a face drumul mai putin plicticos, Oac canta din toti rarunchii cel mai frumos cantec pe care il stia. Ma rog, cantecul nu era tocmai pe placul iepuritei, dar ce mai putea ea sa faca. O promisiune facuta trebuie neaparat respectata, isi zise Ţop in gand si continua drumul voiniceste, in speranta ca v-a mai prinde macar un ceas de joaca la liziera padurii.
Ajunsa in apropierea lacului, Oac isi zari mama pe o frunza de papura, privind ingandurata in zare.
Mare a fost bucuria brostei cand si-a revazut copila si nu stiu cum sa-i mai multumeasca iepuritei.
- Uite, eu sunt Regina Baltii cu Papura si Oac esti fiica mea. Pentru ca mi-ai adus-o inapoi teafara si nevatamata , o sa-ti daruiesc un fluier fermecat. Cand o sa ai nevoie de ajutor, fluiera si eu am sa apar cat ai clipi. Dar trebuie sa ai grija si sa ma chemi doar atunci cand esti in mare necaz si nu o sa te poti descurca singura, pentru ca o sa te ajut doar de trei ori.
Aceste cuvinte fiind spuse, ii darui iepuritei fluierul si disparu cat ai clipi. Nici Ţop nu statu mult pe ganduri, puse fluierul dupa ureche si la fel de repede cum venise, facu drumul inapoi. Ţup, care intre timp remarcase disparitia prietenei lui, o cauta speriat si o certa foarte tare pentru ca plecase atat de departe fara sa anunte pe nimeni. Seara, in culcusul de muschi, Ţop ii povesti intamplarea si ii arata foarte mandra fluierul fermecat. Ţup il privi cu neincredere si rase batjocoritor.
- Dar asta nu e decat un pipirig nenorocit, ce puteri magice crezi tu ca are? Te-a pacalit brosca, auzi la ea, Regina Baltii cu Papura, hohoti Ţup.Uite, am sa-ti demonstrez ca nu e decat un fir obisnuit de pipirig si inainte ca Ţop sa mai poata spune un cuvant, sulfa in fluier.
Intr-adevar, nu se intimpla nimic si Ţop se intrisa tare. De ce sa fi vrut Regina Brosca sa o pacaleasca, in fond si la urma urmei, ea nu ii ceruse nimic in schimbul gestului, il facuse fara nici un interes, doar de dragul micutei Oac. Atat de trista era iepurita incat nici nu reusi sa adoarma si, indata ce Ţup se lasa purtat pe aripile visului, incerca si ea puterile fluierului. Intr-o clipita se trezi langa ea cu Regina Broasca, imbracata intr-o camasa de noapte tesuta din matasea broastei , dar purtandu-si tantosa coroana pe cap.
- Cu ce pot sa te ajut , draga Ţop? Intreba Regina somnoroasa si nedumerita.
Rusinata, Ţop nu indrazni sa-i spuna Reginei toata povestea si, abia auzit, marturisi ca nu a vrut decat sa incerce puterea fluierului fermecat.
- Destul de rau, mormai nemultumita Regina Baltii de Papura, uite, ai irosit in zadar una din sanse. Pe viitor sa fi mult mai atenta si sa stii ca fluierul are puteri doar in labutele tale. Apoi disparu ca prin farmec.
Ţop puse cu grija firul de pipirig la pastrare si adormi fericita langa prietenul ei.
A doua zi, dupa ce au rontait la micul dejun cativa lastari plini de seva, foarte hranitori si cateva flori de nalba, ca desert, au pornit fericiti la joaca, uitand intimplarea zilei precedente.
Intr-o alta zi, in timp ce facea o plimbare la marginea padurii, in cautare de bunatati, Ţop gasi un ou. Se uita nedumerita in stanga si in dreapta incercand sa isi dea seama cine l-a pierdut acolo. Si pentru ca nu vazu pe nimeni, prinse oul cu mare grija intre labute si tot topaind, pe picioarele din spate, intreba in dreapta si si-n stanga, daca nu recunoaste cineva oul.
La un momend dat auzi niste zgomote si ridicand privirea, o vazu pe Doamna Ciocanitoare:
_Buna ziua, doamna Ciocanitoare, nu stiti dumneavoastra, cumva, cine a pierdut acest ou in iarba?
Ciocanitoare, vadit deranjata de intrebare, privi intr-o doara spre iepurita si , Doamne!! cat pe ce sa cada din copac de uimire, era chiar oul ei. Dar cum ajunsese in iarba? Probabil vreun ticalos de sarpe il impinsese jos din cuibar. Fericita nevoie mare, Doamna Ciocanitoare recupera oul din labutele iepuritei si ii darui acesteia o pana rosie, din motul pe care il purta cu multa mandrie in varful capului.
- Uite, ai aici o pana fermecata, daca o sa ai vreodata nevoie de ajutor, sufla peste ea si eu o sa vin indata. Dar ai mare grija, o sa te ajut doar de doua ori, deci nu irosi ocaziile.
- Asta e mult mai zgarcita ca Regina Broasca, isi zise Ţop in gand, dar nu are nici o importanta, in fond nu am facut gestul pentru a fi rasplatita.
Zilele treceau, animalutele cresteau si se faceau tot mai frumoase iar jocurile deveneau tot mai atractive . Intr-o zi, in timp ce jucau fata-ascunselea, Ţop isi gasi sa se ascunda dupa trunchiul unui copac. Cum pandea ea acolo, ca nu cumva sa fie descoperita prima, se trezi cu o izbitura zdaravana in crestetul capului. Aproape nu mai vazu bine din cauza loviturii, dar nu zise nimic.
- Ups!! se auzi o voce grava de undeva, de deasupra. Ţop ridica ochii si o zari pe Doamna Bufnita, cu ochelarii ei mari si rotunzi.
- Scuze, zise Bufnita, am atipit si mi-a cazut cartea din mana. Esti atat de draguta sa-mi dai cartea inapoi?
Ţop, inca naucita de lovitura primita, ridica cartea groasa de jos si i-o dadu Bufnitei, nu inainte de a citi pe coperta denumirea cartii atat grea si ascutita. “Legile padurii”, asa se numea cartea.
Pe masura ce treceau zilele, animalele-parinti adunau tot mai multa hrana si o puneau la pastrare in casutele lor si Ţop, mai curioasa din fire, remarca lucrul asta. Intr-una din seri ii impartasi prietenului ei, obeservatia, dar acesta facu mare haz pe seama ei.
- La ce bun sa adunam hrana in culcus , tu nu vezi ca e plin campul si padurea de bunatati? Astia sunt niste netoti nesatui, de-aia aduna hrana.
Rase si Ţop de propria-i naivitate, intr-adevar nu trebuia sa faci altceva decat sa intinzi labuta si puteai pregati masa cea mai imbelsugata. La ce bun sa faci provizii? Ah! Ce noroc pe capul ei sa aiba un prieten atat de intelept, isi mai spuse Ţop inainte sa spuna rugaciunea de seara si adormi fericita.
Fiind primul lor an de viata, iepurasii nu aveau de unde sa stie ca, dupa zilele calduroase si imbelsugate, urmeaza iarna plina de surprize urate.
Despre peripetiile lor din acea iarna o sa aflam intr-o alta seara.
Noapte buna, copii!
