Scoala cu clasele I-VIII "St. Luchian" Moinesti
Adresa : Str. Zorilor nr. 20
Telefon : 0234/362767
Scoala cu clasele I-VIII "George Enescu" Moinesti
Adresa : Str. Schelei nr. 1
Telefon : 0234/362220
Scoala cu clasele I-VIII NR. 3
Adresa : Str. Lucacesti nr. 2
Telefon : 0234/362401
Scoala cu clasele I - VIII Nr. 4
Adresa : Str. Luminii nr. 3
Telefon : 0234/361204
Scoala Tristan Tzara NR. 5
Adresa : Gazarie
Telefon : 0234/366018
Scoala cu clasele I-VIII NR. 6
Adresa : Str. 1 Mai nr. 4
Telefon : 0234/366019
Scoala cu clasele I-VIII NR. 7
Adresa : Vasaiesti
Telefon : 0234/366019
luni, 5 ianuarie 2009
Nutritia minerala a plantelor
Nutritia minerala a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substante nutritive. Acest proces are loc la plantele talofite, prin toata suprafata talului, iar la plantele cormofite, doar prin sistemul radicular si prin frunze. Substantele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice (adica minerale) sau organice. Plantele verzi absorb în mod predominant substantele minerale, din care, prin asimilatie clorofiliana, sunt sintetizate substantele organice. Lor li se alatura si bacteriile chemoautotrofe, lipsite de pigmenti asimilatori, dar capabile sa sintetizeze substante organice din cele anorganice. Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de pigmentii asimilatori sunt incapabile sa sintetizeze substante organice din cele minerale, si de aceea, ele utilizeaza substante organice existente în mediul lor de viata. Aceste plante se numesc heterotrofe. Elementele chimice, din nutritia plantelor cu substante anorganice sau cu substante organice, devin elemente de constitutie ale unor substante care participa la structura protoplasmei si a peretilor celulari. De asemenea, aceste elemente intra si în structura chimica a unor substante energetice, dintre care cele mai importante sunt hidratii de carbon, grasimile si proteinele, care prin degradare aeroba sau anaeroba, furnizeaza energia necesara proceselor vitale. Proportia cantitativa a elementelor chimice din corpul plantelor variaza, iar acestea sunt împartite conventional în macroelemente, a caror cantitate variaza între 0,01 si 10% din substanta uscata, microelemente, a caror cantitate variaza între 0,00001 si 0,001% din substanta uscata si ultramicroelemente, a caror cantitate este mai mica de 0,00001 din substanta uscata. Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl si Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb, si altele. Când în nutritia plantelor lipseste sau este insuficient un element chimic necesar, apar boli fiziologice, însotite de încetinirea sau oprirea cresterii radacinii, a tulpinii, a frunzelor, sau a fructelor.
I. Rolul fiziologic al macroelementelor
Multe macroelemente sun absolut necesare pentru cresterea si dezvoltarea normala a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S si Mg. La anumite grupe de plante se mai adauga si Na, Cl si Si.
1. Azotul este un element plastic. El intra în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmentilor fotosintetici (clorofile si ficobiline) si a stearidelor vegetale. Carenta azotului în nutritia plantelor duce la îngalbenirea frunzelor la încetinrea sau oprirea cresterii acestora. Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetatie, la formarea abundenta a frunzelor si la marirea sensibilitatii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apa, din atmosfera si chiar din corpul altor organisme.
2. Fosforul este absorbit din mediu sub forma de ioni PO3- , ajunge în celula fara a fi redus si intra în compozitia unor compusi organici de mare însemnatate fiziologica. El participa la alcatuirea fosfoprotidelor si fosfolipidelor din protoplasma si nucleu, fosfolipidelor din graunciorii de amidon si aleurona, lecitinelor din citomembrane, fitinei si a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intra în compozitia unor coenzime. El îndepiâlineste rolul energetic central în reactiile de sinteza si de oxidare biologica. El participa în fotosinteza, glicoliza, ciclul Krebs, sistemul Redox al lantilui respirator, etc. Fosforul favorizeaza de nutritie, de crestere, de înflorire si fructificare, depunrea hidratilor de carbon în fructe, sfecla de zahar, tuberculi. Micsoreaza consumul specific de apa al plantelor. Fosforul se acumuleaza în organele tinere si în seminte. În lipsa lui, plantele ramân mici, radacinile sunt lungi si rare, tulpina rigida, frunzele verde-închis, pâna la albastru-verde, luând de multe ori o culoare rosie sau purpurie.
3. Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza aminoacizilor si a proteinelor. El actioneaza ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. El regleaza absorbtia azotului de catre plante, prelucrând nutritia amoniacala, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutritiei nitrice, reducerea nitratilor. Potasiul stimuleaza functionarea unor enzeme care participa în procesul de respiratie si în metabolismul hidratilor de carbon, în metabolismul azotului si sinteza vitaminelor. El stimuleaza si sinteza clorofilelor si intensitatea fotosintezei. Sporeste capacitatea plantelor de a absorbi apa, si de a rezista la ger si seceta. El favorizeaza intensificarea acumularii glucidelor în planta. Potasiul circula foarte rapid în xilemul plantei sub forma de ioni. Se acumuleaza mai ales în tesuturile tinere cu metabolism intens si crestere rapida, dintre care vârfurile vegetative, cambiul si periciclul. Toamna, înainte de caderea frunzelor, potasiul migreaza din ele în ramuri sau tulpina. Carenta potasiului în nutritia plantelor diminueaza cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o brunificare si rasucire a frunzelor. Se deregleaza metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminueaza cantitatea amidonului si proteinelor, se micsoreaza rezistenta la boli, iar la anumite specii pe fata inferioara a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau brune.
4. Calciul este absorbit de plante sub forma de cationi(Ca2+ ). El este acumulat în protoplasma, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfasurarea mitozei cu implicatii în organizarea cromozomilor. El intra în structura chimica a enzimelor lipaza, esteraza, colinestraza. Calciul îndeplineste rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El joaca un rol important si în fixarea sarcinilor negative la suprafata protoplasmei. Împreuna cu potasiul, calciul participa la mentinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , înlaturând actiunea lor vatamatoare, în caz de exces. Calciul neutralizeaza acizii organici si stimuleaza formarea perilor absorbanti pe radacina. Carenta calciului în nutritia plantei se manifesta prin oprirea cresterii, prin rasucirea frunzelor tinere, care capata o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, radacinile ramânând scurte, groase, cu vârfurile uscate. Excesul de calciu în plante determina îmbatrânirea prematura, iar excesul de calciu în sol produce insolubolizarea borului, soldata fiziologic cu aparitia clorozei la frunze.
5. Sulful este absorbit de plante sub forma de ioni SO2- , compusi organici cu sulf, ca cistina. Cerinte mari de sulf au ceapa, usturoiul, mustarul, telina, floarea soarelui, si rapita. În organismul plantei cantitati mai mari se acumuleaza în semintele de mustar negru, în bulbul de ceapa si în cel de usturoi. Sulful intra în constitutia chimica a unor aminoacizi, a unor enzime si a unor coenzime. Insuficienta sulfului în nutritie produce încetinirea si apoi oprirea din crestere. Frunzele se îngalbenesc si apare o îmbatrânire prematura.
6. Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formarii clorofilei, în procesul de sinteza a glucidelor, lipidelor si proteinelor. El este un activator al multor enzime necesare respiratiei, activator al enzimelor ce participa în sinteza ARN si AND. Insuficienta magneziului în nutritie se manifesta prin aparitia unei coloratii galbene-portocalii, pe marginea frunzelor sau aparitia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriara.
7. Sodiul se afla în cantitati mai mari în algele marine si în plantele superioare de saraturi (halofite). El este schimbabil cu alti cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ . Sodiul are ca functie mentinerea presiunii osmotice în celule. Insuficienta sodiului la plantele halofile se manifesta prin culoarea deschisa a frunzelor, aproape alba, prin aparitia de pete necrotice.
8. Clorul este un element prezent în toate plantele. El se acumuleaza în cantitati mai mari în algele marine, în ferigi si î plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular si din atmosfera în stare gazoasa, prin stomatele frunzelor. Insuficienta în nutritie determina cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor si inhibarea cresterii radacinilor, dereglarea metabolismului plantelor.
II. Rolul fiziologic al microelementelor.
Microelmentele sunt prezente în cantitati mici în corpul plantelor. Prezenta lor este însa absolut necesara. Ele intervin în metabolismul general, în cresterea si dezvoltarea plantelor, în procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectata prin adaugarea lui în mediu.
1. Borul are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion si formând esteri fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia unor macro- si microelemente. Insuficienta lui în nutritie provoaca cloroza, rasucirea si deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.
2. Ferul este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub forma de ioni. Carenta ferului în corpul plantei determina îngalbenirea frunzelor si încetinirea cresterii.
3. Cuprul intra în compozitia chimica a multor substante. El constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Continutul cuprului în plante variaza de la urme, pâna la 46 p.p.m. Carenta cuprului apare mai ales pe terenurile mlastinoase. Aceasta se manifesta prin vestejirea si decolorarea pâna la o noanta alba a frunzelor tinere.
4. Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viata, sub forma de ioni. El este raspândit la plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele superioare. Zincul intra în structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase dehiodrogenaze. Carenta lui în corpul plantelor se manifesta prin reducerea cresterii plantelor, dispunerea în rozeta a ramurilor si frunzelor terminale, patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie, inul, hameiul ricinul si porumbul sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Grâul, secara, ovazul si mazarea sunt mai putin sensibile.
III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor
Ultramicroelemenmtele se gasesc în cantitati foarte mici în copul plantelor, prezenta lor în nutritie fiind însa absolut necesara. Dintre acestea, cele radioactive stimuleaza activitatea enzimelor, intensifica procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimuleaza cresterea si dezvoltarea plantelor, stimuleaza trecerea organelor de la starea de repaus la starea activa, stimuleaza absorbtia, etc. Mecanismul lor de actiune este strâns legat de energia intraatomica emisa sub forma de radiatii , , . Prezinta aplicabilitate în agricultura. Iradiera în doze mici a semintelor de porumb si grâu a adus la cresterea recoltei cu 12-15 %, fata de martor. Radiatiile ionizante sunt utilizate pentru prelungirea duratei de pastrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de 10 kard. Fructele se pastreaza în stare proaspata, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.
I. Rolul fiziologic al macroelementelor
Multe macroelemente sun absolut necesare pentru cresterea si dezvoltarea normala a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S si Mg. La anumite grupe de plante se mai adauga si Na, Cl si Si.
1. Azotul este un element plastic. El intra în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmentilor fotosintetici (clorofile si ficobiline) si a stearidelor vegetale. Carenta azotului în nutritia plantelor duce la îngalbenirea frunzelor la încetinrea sau oprirea cresterii acestora. Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetatie, la formarea abundenta a frunzelor si la marirea sensibilitatii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apa, din atmosfera si chiar din corpul altor organisme.
2. Fosforul este absorbit din mediu sub forma de ioni PO3- , ajunge în celula fara a fi redus si intra în compozitia unor compusi organici de mare însemnatate fiziologica. El participa la alcatuirea fosfoprotidelor si fosfolipidelor din protoplasma si nucleu, fosfolipidelor din graunciorii de amidon si aleurona, lecitinelor din citomembrane, fitinei si a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intra în compozitia unor coenzime. El îndepiâlineste rolul energetic central în reactiile de sinteza si de oxidare biologica. El participa în fotosinteza, glicoliza, ciclul Krebs, sistemul Redox al lantilui respirator, etc. Fosforul favorizeaza de nutritie, de crestere, de înflorire si fructificare, depunrea hidratilor de carbon în fructe, sfecla de zahar, tuberculi. Micsoreaza consumul specific de apa al plantelor. Fosforul se acumuleaza în organele tinere si în seminte. În lipsa lui, plantele ramân mici, radacinile sunt lungi si rare, tulpina rigida, frunzele verde-închis, pâna la albastru-verde, luând de multe ori o culoare rosie sau purpurie.
3. Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza aminoacizilor si a proteinelor. El actioneaza ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. El regleaza absorbtia azotului de catre plante, prelucrând nutritia amoniacala, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutritiei nitrice, reducerea nitratilor. Potasiul stimuleaza functionarea unor enzeme care participa în procesul de respiratie si în metabolismul hidratilor de carbon, în metabolismul azotului si sinteza vitaminelor. El stimuleaza si sinteza clorofilelor si intensitatea fotosintezei. Sporeste capacitatea plantelor de a absorbi apa, si de a rezista la ger si seceta. El favorizeaza intensificarea acumularii glucidelor în planta. Potasiul circula foarte rapid în xilemul plantei sub forma de ioni. Se acumuleaza mai ales în tesuturile tinere cu metabolism intens si crestere rapida, dintre care vârfurile vegetative, cambiul si periciclul. Toamna, înainte de caderea frunzelor, potasiul migreaza din ele în ramuri sau tulpina. Carenta potasiului în nutritia plantelor diminueaza cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o brunificare si rasucire a frunzelor. Se deregleaza metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminueaza cantitatea amidonului si proteinelor, se micsoreaza rezistenta la boli, iar la anumite specii pe fata inferioara a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau brune.
4. Calciul este absorbit de plante sub forma de cationi(Ca2+ ). El este acumulat în protoplasma, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfasurarea mitozei cu implicatii în organizarea cromozomilor. El intra în structura chimica a enzimelor lipaza, esteraza, colinestraza. Calciul îndeplineste rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El joaca un rol important si în fixarea sarcinilor negative la suprafata protoplasmei. Împreuna cu potasiul, calciul participa la mentinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , înlaturând actiunea lor vatamatoare, în caz de exces. Calciul neutralizeaza acizii organici si stimuleaza formarea perilor absorbanti pe radacina. Carenta calciului în nutritia plantei se manifesta prin oprirea cresterii, prin rasucirea frunzelor tinere, care capata o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, radacinile ramânând scurte, groase, cu vârfurile uscate. Excesul de calciu în plante determina îmbatrânirea prematura, iar excesul de calciu în sol produce insolubolizarea borului, soldata fiziologic cu aparitia clorozei la frunze.
5. Sulful este absorbit de plante sub forma de ioni SO2- , compusi organici cu sulf, ca cistina. Cerinte mari de sulf au ceapa, usturoiul, mustarul, telina, floarea soarelui, si rapita. În organismul plantei cantitati mai mari se acumuleaza în semintele de mustar negru, în bulbul de ceapa si în cel de usturoi. Sulful intra în constitutia chimica a unor aminoacizi, a unor enzime si a unor coenzime. Insuficienta sulfului în nutritie produce încetinirea si apoi oprirea din crestere. Frunzele se îngalbenesc si apare o îmbatrânire prematura.
6. Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formarii clorofilei, în procesul de sinteza a glucidelor, lipidelor si proteinelor. El este un activator al multor enzime necesare respiratiei, activator al enzimelor ce participa în sinteza ARN si AND. Insuficienta magneziului în nutritie se manifesta prin aparitia unei coloratii galbene-portocalii, pe marginea frunzelor sau aparitia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriara.
7. Sodiul se afla în cantitati mai mari în algele marine si în plantele superioare de saraturi (halofite). El este schimbabil cu alti cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ . Sodiul are ca functie mentinerea presiunii osmotice în celule. Insuficienta sodiului la plantele halofile se manifesta prin culoarea deschisa a frunzelor, aproape alba, prin aparitia de pete necrotice.
8. Clorul este un element prezent în toate plantele. El se acumuleaza în cantitati mai mari în algele marine, în ferigi si î plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular si din atmosfera în stare gazoasa, prin stomatele frunzelor. Insuficienta în nutritie determina cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor si inhibarea cresterii radacinilor, dereglarea metabolismului plantelor.
II. Rolul fiziologic al microelementelor.
Microelmentele sunt prezente în cantitati mici în corpul plantelor. Prezenta lor este însa absolut necesara. Ele intervin în metabolismul general, în cresterea si dezvoltarea plantelor, în procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectata prin adaugarea lui în mediu.
1. Borul are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion si formând esteri fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia unor macro- si microelemente. Insuficienta lui în nutritie provoaca cloroza, rasucirea si deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.
2. Ferul este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub forma de ioni. Carenta ferului în corpul plantei determina îngalbenirea frunzelor si încetinirea cresterii.
3. Cuprul intra în compozitia chimica a multor substante. El constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Continutul cuprului în plante variaza de la urme, pâna la 46 p.p.m. Carenta cuprului apare mai ales pe terenurile mlastinoase. Aceasta se manifesta prin vestejirea si decolorarea pâna la o noanta alba a frunzelor tinere.
4. Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viata, sub forma de ioni. El este raspândit la plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele superioare. Zincul intra în structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase dehiodrogenaze. Carenta lui în corpul plantelor se manifesta prin reducerea cresterii plantelor, dispunerea în rozeta a ramurilor si frunzelor terminale, patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie, inul, hameiul ricinul si porumbul sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Grâul, secara, ovazul si mazarea sunt mai putin sensibile.
III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor
Ultramicroelemenmtele se gasesc în cantitati foarte mici în copul plantelor, prezenta lor în nutritie fiind însa absolut necesara. Dintre acestea, cele radioactive stimuleaza activitatea enzimelor, intensifica procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimuleaza cresterea si dezvoltarea plantelor, stimuleaza trecerea organelor de la starea de repaus la starea activa, stimuleaza absorbtia, etc. Mecanismul lor de actiune este strâns legat de energia intraatomica emisa sub forma de radiatii , , . Prezinta aplicabilitate în agricultura. Iradiera în doze mici a semintelor de porumb si grâu a adus la cresterea recoltei cu 12-15 %, fata de martor. Radiatiile ionizante sunt utilizate pentru prelungirea duratei de pastrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de 10 kard. Fructele se pastreaza în stare proaspata, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.
Fotosinteza
Fotosinteza este procesul de fixare a dioxidului de carbon din atmosfera de catre plantele verzi (cu clorofila), in prezenta radiatiilor solare, cu eliminare de oxigen si formare de compusi organici foarte variati. (printre care si zaharuri)
Lumina solara are un rol mult mai important in hranrea noastra decat ne-am fi asteptat noi. Toata mancarea si toti combustibilii fosili folositi de noi sunt produsi ai fotosintezei, proces ce transforma energia luminii solare, in forme chimice de energie ce pot fi folosite in sisteme biologice. Fotosinteza poate fi indeplinita de mai multe organisme, variind de la plante,la bacterii.
Cea mai binecunoscuta forma a fotosintezei este dusa la indeplinire de plantele superioare si de alge, precum si de cianobacteriile si bacteriile inrudite cu acestea, care sunt responsabile de o mare parte a fotosintezei in oceane. Toate aceste organisme, transforma dioxidul de carbon in material organic, prin reducerea acestui gaz la carbohidrati, folosind o serie de transformari complexe. Electronii pentru reducerea acestei reactii, vin in mod mod fundamental vin din apa, care apoi se descompune in oxigen si protoni. Energia pentru acest proces este furnizata , de lumina, aceasta fiind absorbata de pigmenti. (in general clorofila si carotenoida). Clorofila absoarbe lumina albastra si rosie, carotenoida absoarbe lumina albastra verde ,in timp ce lumina verde si galbena nu are nici un efect in absorbtia pigmentilor fotosintetici din plante. Din acest motiv, lumina cu aceste culori este sau reflectata de frunze, sau este lasata sa treaca prin frunze, ca urmare plantele sunt verzi.
Alte organisme fotosintetice, cum ar fi cinobacteria, cunoscuta si sub numele de alga albastra-verde, si algele rosii, au pigmenti aditionali: phicobilins, ce au culoarea rosie sau albastra, si care absorb culorile luminii vizibile, care nu este absorbata efeciv de clorofila si carotenoida.
Reactia transferului initial de elecroni din centrul reactiei fotosintetice, pune in miscare o serie lunga de reactii de genul: "reducere-oxidare", trecand elecronul printrun lant de cofactori si umpland "gaura de elecroni" din clorofila. Toate organismele fotosintetice ce produc oxigen, au doua tipuri de centre de reactie numite fotosistem 1 si fotosistem 2, amandoua fiind complexe pigment/proteina, localizate in membrane specializate numite thylakoide. In plante si alge, acestea sunt localizate in cloroplaste. De obicei se gasesc in gramezi de membrane.
Aproape tot oxigenul din atmosfera a fost generat de fotosinteza. Bineinteles ca toate organismele respiratorii folosesc acest oxigen si elimina dioxid de carbon, astfel fotosinteza si respiratia se incruciseaza, fiecare depinzand de produsul celuilalt. Fara fotosinteza, aeul din atmosfera pamantului ar fi consumat in cateva mii de ani.
Ar trebui subliniat ca plantele respira la fel ca orice alt organism superior, si ca in timpul zilei, aceasta respiratie este mascata de o rata mai mare a fotosintezei.
Lumina solara are un rol mult mai important in hranrea noastra decat ne-am fi asteptat noi. Toata mancarea si toti combustibilii fosili folositi de noi sunt produsi ai fotosintezei, proces ce transforma energia luminii solare, in forme chimice de energie ce pot fi folosite in sisteme biologice. Fotosinteza poate fi indeplinita de mai multe organisme, variind de la plante,la bacterii.
Cea mai binecunoscuta forma a fotosintezei este dusa la indeplinire de plantele superioare si de alge, precum si de cianobacteriile si bacteriile inrudite cu acestea, care sunt responsabile de o mare parte a fotosintezei in oceane. Toate aceste organisme, transforma dioxidul de carbon in material organic, prin reducerea acestui gaz la carbohidrati, folosind o serie de transformari complexe. Electronii pentru reducerea acestei reactii, vin in mod mod fundamental vin din apa, care apoi se descompune in oxigen si protoni. Energia pentru acest proces este furnizata , de lumina, aceasta fiind absorbata de pigmenti. (in general clorofila si carotenoida). Clorofila absoarbe lumina albastra si rosie, carotenoida absoarbe lumina albastra verde ,in timp ce lumina verde si galbena nu are nici un efect in absorbtia pigmentilor fotosintetici din plante. Din acest motiv, lumina cu aceste culori este sau reflectata de frunze, sau este lasata sa treaca prin frunze, ca urmare plantele sunt verzi.
Alte organisme fotosintetice, cum ar fi cinobacteria, cunoscuta si sub numele de alga albastra-verde, si algele rosii, au pigmenti aditionali: phicobilins, ce au culoarea rosie sau albastra, si care absorb culorile luminii vizibile, care nu este absorbata efeciv de clorofila si carotenoida.
Reactia transferului initial de elecroni din centrul reactiei fotosintetice, pune in miscare o serie lunga de reactii de genul: "reducere-oxidare", trecand elecronul printrun lant de cofactori si umpland "gaura de elecroni" din clorofila. Toate organismele fotosintetice ce produc oxigen, au doua tipuri de centre de reactie numite fotosistem 1 si fotosistem 2, amandoua fiind complexe pigment/proteina, localizate in membrane specializate numite thylakoide. In plante si alge, acestea sunt localizate in cloroplaste. De obicei se gasesc in gramezi de membrane.
Aproape tot oxigenul din atmosfera a fost generat de fotosinteza. Bineinteles ca toate organismele respiratorii folosesc acest oxigen si elimina dioxid de carbon, astfel fotosinteza si respiratia se incruciseaza, fiecare depinzand de produsul celuilalt. Fara fotosinteza, aeul din atmosfera pamantului ar fi consumat in cateva mii de ani.
Ar trebui subliniat ca plantele respira la fel ca orice alt organism superior, si ca in timpul zilei, aceasta respiratie este mascata de o rata mai mare a fotosintezei.
Curiozitati din lumea plantelor
Sub actiunea factorilor caracteristici unor anumite medii de viata,functiile si structura unor plante se adapteaza in mod cu totul original,constituind curiozitati ale naturii.Unele plante arborescente din Bombacaceae s-au adaptat la mediul secetos.Ele au ajuns la foreme neobisnuite prin acumularea rezervelor nutritive si a apei in tulpina principala.Printre mbacaceae),din podisurile aride ale Braziliei ,un arbore cu tulpina inalta de 40 m ,in forma unui butoi imens din varfurile caruia pornesc ramurile cu frunzele. Printre uriasii regnului vegetal sunt si arborii mamuti din California,Sequoia gigantea . o specie de gimnosperma inalta pana la 145 m,cu circumferinta tulpinii pana la 38 m.Eucaliptul-Eucaliptus amigdalina (fam. Myrtaceae) din Australia si California detine recordul inaltimii printre ceilalti arbori.Caracteristic prentru eucalipti este marea lor inaltime de 140-160 m,dar si cresterea rapida,crescand de regula cu 7 m in 2 ani.Dupa 80 an iinceteaza cresterea in lungime si continua cresterea in grosime.Arborele calatorului -Ravenala madagascariensis(fam. Musaceae)- este o specie de palmier din Madagascar si Africa. Din varful tulpinii se deschide un evantai gigantic de frunze lungi de 3-4 m si late de 1m,la inceput intregi,apoi divizate in lacinii neregulate . Tecile frunzelor sunt concave , dispuse in acelas plan si stranse unele intr-altele,formand un rezervor in care se acumuleaza apa de ploaie.Ravenala traieste prin locuri mlastinoase, de aceea ramane legendara parerea ca apa din tecile frunzelor ar fi cautata de calatorii insetati , care in realitate nu duc lipsa de apa in acele locuri umede.Tumboa -Welwistchia mirabilis - este o gimnosperma care traieste in desertul Kalahari din Africa. Tulpina inalta de 50-60 cm are forma unei cupe.Planta poarta numai 2 frunze,opuse,liniare,lungi de 2 m si late pana la 1 m.Ele sunt pieloase si rezistente in tot timpul vieti aproape de 100 ani.Vintul sfasie frunzele in franjuri,pe cand de la baza ele cresc mereu.Rafflesia arnoldi(fam. Raffesiaceae) traieste in padurile tropicale din Sumatera ,Djawa si Calimantam,ca parazita pe radacinile unor liane.Aceasta planta ciudata nu are tulpina si nici frunze , ca rezultat al parazitismului.Intreaga planta se reduce la o radacina foarte scurta si la o floare solitara .gigantica ,cu diametrul de aproape 1 m,fiind cea mai mare floare din lume.Baobabul -Adansonia digitala (fam. Bombacaceae) -este arborele renumit al Africii, prin marea grosime a trunchiului ,cu circumferinta de 30 m ,dar si prin detinerea recordului de varsta ,care la unele exemplare s-a gasit ca atinge in jurul a 5000 de ani.Dracontium Gigas (fam. Araceae), se aseamana cu un arbore inalt de cativa metri . Dar trunchiul acestei plante este in realitate un petiol de grosimea unui om si inalt de peste 4 m,petiol care are aparenta unei tulpini.In varful petiolului este o singura frunza gigantica ,cu limbul foarte crestat.
Cum traiesc plantele
Deoarece transforma lumina solara in energie,plantele reprezinta o veriga vitala in lantul vietii pe Pamant.
Modul in care lucreaza acesti factori de energie este un miracol care egaleaza insasi minunea vietii.
Plantele sunt industrii chimice vii in care au loc reactii complexe ,iar in timpul procesului ele absorb si degaja gaze necesare vietii.Mediul inconjurator are de asemenea un efect important asupra dezvoltarii plantelor.Radiatiile ultraviolete care ajung pe Pamant prin gauri ale stratului de ozon pot incetini cresterea sau producera unor plante.
CELULELE PLANTELOR
Exista doua tipuri de celule principale in legatura vasculara :celule xilem care permit sarii si apei sa faca planta sa creasca si celule floem,care permit produsilor fotosintezei sa se mute acolo unde este nevoie de ei.Cele doua tipuri de conducte sunt separate de cambriu,un strat subtire de celule,care produce la randul lui trei tipuri de celule diferite:cele noi in xilem in partea interioara,celule noi floem in partea eterioara si celule noi de cambriu,strat care creste concomitent cu dezvoltarea plantei.
Trei dintre cele mai importante procese indeplinite de plante sunt:fotosinteza,respiratia si transpiratia.Clorofila,molecula care da plantei culoarea verdeeste cea care face toate aceste procese sa functioneze.
FOTOSINTEZA
Este foarte important de mentionat ca desi substantele nutritive sunt in mare parte derivate din sol,acestea sunt numai fragmente care contribuie in procesul de crestere a plantei.Fotosinteza este necesara ca sa permita acestora sa fie asamblate in molecule noi.
Clorofila este cea care separa dioidul de carbon si apa in oigen si zaharuri si este gasita in cloroplaste care se gasesc abundent in special in celulele din frunze.Numai plantele parazite cum sant cuscuta si ciupercile nu contin clorofila,iar acestea trebuie sa traiasca prin energia produsa de alte plante.Ecuatia chimica pentru a transforma apa din sol si dioidul de carbon din aer in oxigen si zahari este simpla,si este facuta de clorofila.
Fara o rezerva de apa,dioiod de carbon si soare,crestera va fi sub nivel optim.
In timpul lunilor de iarna,lipsa luminii si a altor factori limiteaza rata de crestere a plantelor,asa ca gradinarii folosesc lumina artificiala pentru a stimula crestrea plantelor.
RESPIRATIA
Fotosinteza nui poate avea loc cand este intuneric,dar procesul de respiratie are loc tot timpul,cand zaharurile sunt distruse in prezenta oxigenului ,eliberand energia necesara proceselor vitale ale celulelor.In timpul acestui proces sant eliberati dioxidul de carbon si vaporii de apa.
TRANSPIRATIA
Este procesul prin care apa se evapora din frunze prin niste pori mici stomate pe suprafata acestora.
Apa care se pierde prin frunze se prelinge spre partea de jos a plantei,creand astfel o reactie in lant, ajungand la radacina si ajutand planta sa absoarba mai multa apa din sol.Daca umiditatea este ridicata ,transpiratia este incetinita,iar plantele au nevoie de apa mai putina.Daca aerul este cald si bate vantul ,transpiratia creste si tot mai multa apa este necesara pentru a o inlocui pe cea pierduta.
Plantele special adaptate la caldura sau conditii uscate de mediu,ori nu au frunze adevarate ca cei mai multi cactusi ori au frunze modificate asa incat cateva stomate pot sa inchida usor,reducand mult transpiratia.
Remediile naturiste sunt din ce in ce mai populare.chiar si astazi cand multe medicamente sunt sintetice ,plantele reprezinta materia prima pentru fabricarea unui numar mare de medicamente.
Modul in care lucreaza acesti factori de energie este un miracol care egaleaza insasi minunea vietii.
Plantele sunt industrii chimice vii in care au loc reactii complexe ,iar in timpul procesului ele absorb si degaja gaze necesare vietii.Mediul inconjurator are de asemenea un efect important asupra dezvoltarii plantelor.Radiatiile ultraviolete care ajung pe Pamant prin gauri ale stratului de ozon pot incetini cresterea sau producera unor plante.
CELULELE PLANTELOR
Exista doua tipuri de celule principale in legatura vasculara :celule xilem care permit sarii si apei sa faca planta sa creasca si celule floem,care permit produsilor fotosintezei sa se mute acolo unde este nevoie de ei.Cele doua tipuri de conducte sunt separate de cambriu,un strat subtire de celule,care produce la randul lui trei tipuri de celule diferite:cele noi in xilem in partea interioara,celule noi floem in partea eterioara si celule noi de cambriu,strat care creste concomitent cu dezvoltarea plantei.
Trei dintre cele mai importante procese indeplinite de plante sunt:fotosinteza,respiratia si transpiratia.Clorofila,molecula care da plantei culoarea verdeeste cea care face toate aceste procese sa functioneze.
FOTOSINTEZA
Este foarte important de mentionat ca desi substantele nutritive sunt in mare parte derivate din sol,acestea sunt numai fragmente care contribuie in procesul de crestere a plantei.Fotosinteza este necesara ca sa permita acestora sa fie asamblate in molecule noi.
Clorofila este cea care separa dioidul de carbon si apa in oigen si zaharuri si este gasita in cloroplaste care se gasesc abundent in special in celulele din frunze.Numai plantele parazite cum sant cuscuta si ciupercile nu contin clorofila,iar acestea trebuie sa traiasca prin energia produsa de alte plante.Ecuatia chimica pentru a transforma apa din sol si dioidul de carbon din aer in oxigen si zahari este simpla,si este facuta de clorofila.
Fara o rezerva de apa,dioiod de carbon si soare,crestera va fi sub nivel optim.
In timpul lunilor de iarna,lipsa luminii si a altor factori limiteaza rata de crestere a plantelor,asa ca gradinarii folosesc lumina artificiala pentru a stimula crestrea plantelor.
RESPIRATIA
Fotosinteza nui poate avea loc cand este intuneric,dar procesul de respiratie are loc tot timpul,cand zaharurile sunt distruse in prezenta oxigenului ,eliberand energia necesara proceselor vitale ale celulelor.In timpul acestui proces sant eliberati dioxidul de carbon si vaporii de apa.
TRANSPIRATIA
Este procesul prin care apa se evapora din frunze prin niste pori mici stomate pe suprafata acestora.
Apa care se pierde prin frunze se prelinge spre partea de jos a plantei,creand astfel o reactie in lant, ajungand la radacina si ajutand planta sa absoarba mai multa apa din sol.Daca umiditatea este ridicata ,transpiratia este incetinita,iar plantele au nevoie de apa mai putina.Daca aerul este cald si bate vantul ,transpiratia creste si tot mai multa apa este necesara pentru a o inlocui pe cea pierduta.
Plantele special adaptate la caldura sau conditii uscate de mediu,ori nu au frunze adevarate ca cei mai multi cactusi ori au frunze modificate asa incat cateva stomate pot sa inchida usor,reducand mult transpiratia.
Remediile naturiste sunt din ce in ce mai populare.chiar si astazi cand multe medicamente sunt sintetice ,plantele reprezinta materia prima pentru fabricarea unui numar mare de medicamente.
Intoxicatii cu plante
Intoxicaţii cu plante care conţin toxine vegetale (fitotoxine, toxalbumine)
Fitotoxinele sunt substanţe de natură protidică, cu proprietăţi antigenice, hemaglutinogene şi cu toxicitate care o depăşeşte pe cea a alcaloizilor.
Fitotoxinele se găsesc în Ricinus communis (ricin), Robinia pseudacacia (salcâm), Amanita phalloeides (ciuperca albă), Viscum album (vâscul, fitotoxine de natură polipeptidică), Amanita muscaria (muscariţă, fitotoxine de natură aminică sau amidică).
I.1. Intoxicaţia cu Ricinus communis – fam. Euphorbiaceae (ricinul)
Raspandirea. Este cultivat in Campia Dunarii, sudul Dobrogei, Baragan si vestul Banatului. Este intalnit si ca planta ornamentala.
Descrierea botanica. Ricinul, in conditiile pedoclimatice ale tarii noastre, este o planta ierbacee, anuala (in Africa este arbust sau arbore) de 1-3 m inaltime, cu radacina pivotanta, ramificata, tulpini erecte verzi sau rosietice. Frunzele sunt mari, palmat fidate, cu lobi ascutiti si serati. Florile sunt unisexuate, monoice, grupate in racem; cele mascule au culoarea galbena si sunt situate la baza inflorescentei; cele femele au culoare roscata si sunt situate la varful inflorescentei. Fructul este o capsula septicida, spinoasa sau glabra, cu 3 seminte brun-roscate sau cenusii marmorate, bogate in ulei.Infloreste in iulie-septembrie.
Partea utilizata :uleiul obtinut din seminte.
Drogul: uleiul de ricin = RICINI OLEUM
Obtinerea drogului. Semintele se recolteaza la deplina maturitate (august-septembrie), manual sau mecanic in cazul culturilor intinse. Se usuca, se decortica si apoi se preseaza la rece pentru obtinerea uleiului. Uleiul de ricin este un laxativ usor, in doze mici, sau purgativ, in doze mari. Efectul puternic purgativ al uleiului de ricin se explica prin descompunerea lui la nivelul intestinelor ,sub actiunea lipazei,rezultand acidul ricinoleic,care mareste peristaltismul. Iritatia este medie. Se utilizeaza in constipatie, cel mai frecvent sub forma de capsule. Se foloseste si in scopuri industriale.
Partea toxica:semintele.
Principii active. Semintele contin pana la 50% ulei dar si o toxalbumina (ricina) care este eliminata prin tratarea uleiului cu vapori supraincalziti. Uleiul de ricin este format din gliceride ale acidului ricinolic (87%). Restul sunt gliceride ale acizilor grasi. Semintele mai contin un alcaloid -ricinina ( XI-metil-oxo-2-ciano-2-metoxi-4-piridina), enzime, vitamina E.
Uleiul de ricin terapeutic nu este toxic. Efectul toxic, in cazul ingerarii de seminte, se manifesta prin coagularea fibrinei, aglutinarea eritrocitelor, lezarea peretilor vaselor sanguine, iritarea mucoasei gastro-intestinale, leziuni hepatice si renale. Ingerarea a 5-6 seminte de catre un copil sau 15 seminte de catre un adult poate provoca moartea acestora.
Principiul toxic, ricina (esterul metilic al acidului ricinic), este localizat numai în albumenul seminţelor. Nefiind liposolubilă, ricina rămâne în turte după extragerea uleiului de ricin.Este solubila numai in solutii saline,cu precadere in cea de clorura de sodiu.In stare pura ,ricina se prezinta sub forma de pulbere alba,solubila in apa,dar mai mult in solutie 10% de clorura de sodiu,doza mortala pentru animale fiind apreciata la 150-200 mg per os.Ricina intrece toxicitatea stricninei,cianurilor,acidului cianhidric etc.S-a constatat ca are proprietati proteice asemanatoare toxinei microbiene sau toxinei reptilelor(sarpe),incat poate declansa eliberarea anticorpilor in organismul in care a patruns,creand imunitate.Un animal imunizat prin administrarea de doze progresive poate rezista la circa 800 doze letale.
Intoxicaţia se produce prin consumul boabelor atat la pasune,cand animalele au patruns in culturi de ricin,cat si la grajd,cu furaje concentrate ce au continut coji sau boabe de ricin,ca si cu turte sau sroturi de ricin.In turte se mai poate gasi circa 3% ricina(fata de 0,1% in coaja semintelor de ricin). Toate animalele se intoxică, cel mai sensibil fiind calul. Doza letală este de 1 mg/kg.Particule foarte fine patrunse in ochi sau nas pot produce intoxicatii grave,uneori urmate de moarte.
I.1.a.Strucrura ricinei
La inceput, activitatea hemaglutinantă a extractului de ricin a fost considerată ca fiind sursa toxicităţii sale. Apoi, au fost puse in evidenţă diferite molecule: 2 aglutinine (RCL I si RCL II) şi 2 toxine (RCL III sau RICIN D si RCL IV) ca fiind la originea toxicităţii seminţelor. Aglutininele sunt tetrameri compusi din 2 dimeri cu 30000 şi 35000 Da , in timp ce toxinele cu structuri apropiate , sunt formate din 2 peptide A si B de 30000 şi 33000 Da legate printr-o punte de disulfuri.
Numai asocierea fracţiunilor A si B este toxică.Fractiunea A este o proteină globulară de 267 aminoacizi .Acidul glutamic si arginina prezente pe situsul activ al enzimei sunt esenţiale pentru activitatea sa. Mutarea uneia dintre aceste 2 reziduuri reduce activitatea enzimatică a lanţului. Aceasta fracţiune face parte din RIP I (Ribosome Inactivating Proteins), ansamblu de proteine toxice cu secvente apropiate.
Fractiunea B, care posedă 262 aminoacizi,face parte din familia lectinelor şi poseda situsuri de recunoaştere a galactozei.
sructura ricinei,imagine obtinuta prin cristalografiere cu raze X
Din punct de vedere fizico-chimic ricina este cristalizabilă,solubila in apă si cloroform, dar insolubilă in etanol. Este inodoră şi fără gust.
.I.1.b. Mecanismul de actiune
Datorită activităţii de tip lectinian,ricina se fixează pe reziduuri galactozice sau N acetilgalactozaminele unei glicoproteine a membranei celulare. Se formează apoi, prin endocitoză,vezicule sau endozomi, care vor asigura transportul ei in citosol. In condiţii favorabile acestea se pot intoarce la suprafaţa şi sunt eliminate, sau pot fi absorbite de lizozomi şi distruse. In ipoteza toxică organitele pătrund in aparatul Golgi, apoi ricina este eliberată in citosol unde exercită acţiunea sa toxică asupra ribozomilor sistemului reticuloendoplasmatic prin intermediul fracţiunii A. Ribozomii compuşi din 2 subunităţi sunt mai mult de jumătate formaţi ARN şi au un rol determinant in activitatea catalitică,cealaltă parte fiind compusă din proteine. Ricina urmează un traseu intracelular invers decât cel efectuat de proteine, care, după sinteza lor in reticulumul endoplasmatic, trec prin aparatul Golgi şi ajung la suprafaţa celulei in endozomi de unde sunt eliberate.
Acţiunea toxică a fracţiunii A a ricinei se bazează pe aceste proprietăţi catalitico-enzimatice: ea se fixează şi ia o adenină dintr-o buclă expusă pe ARN ribozomal 28S ,secventa de tip GAGA. Eliminarea adeninei inactive direct sau indirect fragilizeaza in mod ireversibil structura fata de alte enzime cum ar fi ribozomii celulelor eucariote.
Aceasta activitate enzimatica este deosebit de eficace deoarece o singura molecula de ricina ar fi capabila sa distruga aproximativ 1500 ribozomi pe minut si sa omoare astfel o celula prin blocarea sintezei proteice.
Fitotoxinele sunt substanţe de natură protidică, cu proprietăţi antigenice, hemaglutinogene şi cu toxicitate care o depăşeşte pe cea a alcaloizilor.
Fitotoxinele se găsesc în Ricinus communis (ricin), Robinia pseudacacia (salcâm), Amanita phalloeides (ciuperca albă), Viscum album (vâscul, fitotoxine de natură polipeptidică), Amanita muscaria (muscariţă, fitotoxine de natură aminică sau amidică).
I.1. Intoxicaţia cu Ricinus communis – fam. Euphorbiaceae (ricinul)
Raspandirea. Este cultivat in Campia Dunarii, sudul Dobrogei, Baragan si vestul Banatului. Este intalnit si ca planta ornamentala.
Descrierea botanica. Ricinul, in conditiile pedoclimatice ale tarii noastre, este o planta ierbacee, anuala (in Africa este arbust sau arbore) de 1-3 m inaltime, cu radacina pivotanta, ramificata, tulpini erecte verzi sau rosietice. Frunzele sunt mari, palmat fidate, cu lobi ascutiti si serati. Florile sunt unisexuate, monoice, grupate in racem; cele mascule au culoarea galbena si sunt situate la baza inflorescentei; cele femele au culoare roscata si sunt situate la varful inflorescentei. Fructul este o capsula septicida, spinoasa sau glabra, cu 3 seminte brun-roscate sau cenusii marmorate, bogate in ulei.Infloreste in iulie-septembrie.
Partea utilizata :uleiul obtinut din seminte.
Drogul: uleiul de ricin = RICINI OLEUM
Obtinerea drogului. Semintele se recolteaza la deplina maturitate (august-septembrie), manual sau mecanic in cazul culturilor intinse. Se usuca, se decortica si apoi se preseaza la rece pentru obtinerea uleiului. Uleiul de ricin este un laxativ usor, in doze mici, sau purgativ, in doze mari. Efectul puternic purgativ al uleiului de ricin se explica prin descompunerea lui la nivelul intestinelor ,sub actiunea lipazei,rezultand acidul ricinoleic,care mareste peristaltismul. Iritatia este medie. Se utilizeaza in constipatie, cel mai frecvent sub forma de capsule. Se foloseste si in scopuri industriale.
Partea toxica:semintele.
Principii active. Semintele contin pana la 50% ulei dar si o toxalbumina (ricina) care este eliminata prin tratarea uleiului cu vapori supraincalziti. Uleiul de ricin este format din gliceride ale acidului ricinolic (87%). Restul sunt gliceride ale acizilor grasi. Semintele mai contin un alcaloid -ricinina ( XI-metil-oxo-2-ciano-2-metoxi-4-piridina), enzime, vitamina E.
Uleiul de ricin terapeutic nu este toxic. Efectul toxic, in cazul ingerarii de seminte, se manifesta prin coagularea fibrinei, aglutinarea eritrocitelor, lezarea peretilor vaselor sanguine, iritarea mucoasei gastro-intestinale, leziuni hepatice si renale. Ingerarea a 5-6 seminte de catre un copil sau 15 seminte de catre un adult poate provoca moartea acestora.
Principiul toxic, ricina (esterul metilic al acidului ricinic), este localizat numai în albumenul seminţelor. Nefiind liposolubilă, ricina rămâne în turte după extragerea uleiului de ricin.Este solubila numai in solutii saline,cu precadere in cea de clorura de sodiu.In stare pura ,ricina se prezinta sub forma de pulbere alba,solubila in apa,dar mai mult in solutie 10% de clorura de sodiu,doza mortala pentru animale fiind apreciata la 150-200 mg per os.Ricina intrece toxicitatea stricninei,cianurilor,acidului cianhidric etc.S-a constatat ca are proprietati proteice asemanatoare toxinei microbiene sau toxinei reptilelor(sarpe),incat poate declansa eliberarea anticorpilor in organismul in care a patruns,creand imunitate.Un animal imunizat prin administrarea de doze progresive poate rezista la circa 800 doze letale.
Intoxicaţia se produce prin consumul boabelor atat la pasune,cand animalele au patruns in culturi de ricin,cat si la grajd,cu furaje concentrate ce au continut coji sau boabe de ricin,ca si cu turte sau sroturi de ricin.In turte se mai poate gasi circa 3% ricina(fata de 0,1% in coaja semintelor de ricin). Toate animalele se intoxică, cel mai sensibil fiind calul. Doza letală este de 1 mg/kg.Particule foarte fine patrunse in ochi sau nas pot produce intoxicatii grave,uneori urmate de moarte.
I.1.a.Strucrura ricinei
La inceput, activitatea hemaglutinantă a extractului de ricin a fost considerată ca fiind sursa toxicităţii sale. Apoi, au fost puse in evidenţă diferite molecule: 2 aglutinine (RCL I si RCL II) şi 2 toxine (RCL III sau RICIN D si RCL IV) ca fiind la originea toxicităţii seminţelor. Aglutininele sunt tetrameri compusi din 2 dimeri cu 30000 şi 35000 Da , in timp ce toxinele cu structuri apropiate , sunt formate din 2 peptide A si B de 30000 şi 33000 Da legate printr-o punte de disulfuri.
Numai asocierea fracţiunilor A si B este toxică.Fractiunea A este o proteină globulară de 267 aminoacizi .Acidul glutamic si arginina prezente pe situsul activ al enzimei sunt esenţiale pentru activitatea sa. Mutarea uneia dintre aceste 2 reziduuri reduce activitatea enzimatică a lanţului. Aceasta fracţiune face parte din RIP I (Ribosome Inactivating Proteins), ansamblu de proteine toxice cu secvente apropiate.
Fractiunea B, care posedă 262 aminoacizi,face parte din familia lectinelor şi poseda situsuri de recunoaştere a galactozei.
sructura ricinei,imagine obtinuta prin cristalografiere cu raze X
Din punct de vedere fizico-chimic ricina este cristalizabilă,solubila in apă si cloroform, dar insolubilă in etanol. Este inodoră şi fără gust.
.I.1.b. Mecanismul de actiune
Datorită activităţii de tip lectinian,ricina se fixează pe reziduuri galactozice sau N acetilgalactozaminele unei glicoproteine a membranei celulare. Se formează apoi, prin endocitoză,vezicule sau endozomi, care vor asigura transportul ei in citosol. In condiţii favorabile acestea se pot intoarce la suprafaţa şi sunt eliminate, sau pot fi absorbite de lizozomi şi distruse. In ipoteza toxică organitele pătrund in aparatul Golgi, apoi ricina este eliberată in citosol unde exercită acţiunea sa toxică asupra ribozomilor sistemului reticuloendoplasmatic prin intermediul fracţiunii A. Ribozomii compuşi din 2 subunităţi sunt mai mult de jumătate formaţi ARN şi au un rol determinant in activitatea catalitică,cealaltă parte fiind compusă din proteine. Ricina urmează un traseu intracelular invers decât cel efectuat de proteine, care, după sinteza lor in reticulumul endoplasmatic, trec prin aparatul Golgi şi ajung la suprafaţa celulei in endozomi de unde sunt eliberate.
Acţiunea toxică a fracţiunii A a ricinei se bazează pe aceste proprietăţi catalitico-enzimatice: ea se fixează şi ia o adenină dintr-o buclă expusă pe ARN ribozomal 28S ,secventa de tip GAGA. Eliminarea adeninei inactive direct sau indirect fragilizeaza in mod ireversibil structura fata de alte enzime cum ar fi ribozomii celulelor eucariote.
Aceasta activitate enzimatica este deosebit de eficace deoarece o singura molecula de ricina ar fi capabila sa distruga aproximativ 1500 ribozomi pe minut si sa omoare astfel o celula prin blocarea sintezei proteice.
Plante medicinale
AFINUL
Afinul este un arbust mic,cu ramuri anguloase. Frunzele sunt ovate, denticulate, verzi pe ambele fete.Florile sunt verzui rosietice, dispuse cate 1-2 la subtioara frunzelor. Infloreste in mai-iunie. Fructul este o baca albastra cu suc violaceu.
Creste in regiuni montane, in paduri de conifere, pasuni, pe stanci, pe soluri silicoase, pana la 2500 m altitudine.
BUSUIOCUL
Basilici herba - formata din tulpini si ramuri tinere acoperite cu frunze de culoare verde, terminate cu sau fara inflorescente; florile au corola alba sau alburie - roz cu tubul scurt, bilabiata. Mirosul este placut aromat, caracteristic, gustul aromat specific.
BRUSTURELE
Brusturele creste pe malui de riuri si piraie, in santuri si liziere. Se mai numeste si broscalan, brustur, buedea-ciumei, captalan, clococean, gula-de-balta, lipan, podval-mare, smintinica. Este sensibil mai mare decit podbalul galben, din a carui familie face parte. Frunzele sale devin mari cit palaria, sunt usor dintate si acoperita cu un puf gri de partea inferioara. Florile, in nuante de la alb murdar pina la un roz pal, au forma unor cosulete si sunt dispuse des pe portiunea superioara a tulpinii. Radacinile care au o actiune antitermica si au fost foarte cautate in timpul epidemiilor de ciuma, se culeg inca inainte de inflorire.
CATINA
Fructus Hippophae -.in stare proaspata se recolteaza fructele intregi, nepatate, de forma globuloasa, izolate sau in grupuri de 2-3, de culoare galbena-portocalie. Mirosul slab, caracteristic, gust acrisor, slab amarui
CHIMIONUL
Carvi fructus – fructe ovoide – oblongi, usor arcuite, formate din doua achene prinse pe un carpofor bifidat. Au 3-7 mm lungime, 1-1,5 mm grosime, de culoare cenusie-bruna, fiecare achena avand cate 5 coaste bine distincte, echidistante, mai deschise la culoare. Culoarea achenelor este cenusie-bruna. Mirosul caracteristic, puternic aromat, gustul intepator, amarui. Fructele conţin 3-7% ulei volatil format din 50-60% carvona, 30% limonen, dehidrocarvona, dihidrocarveol, 10-20% lipide, 20% substante albuminoide, 5-6% substante minerale, amidon, glucide, rezine, tanoizi etc.
CIMBRUL
Numit si buruiana-de-balsam, cimbrusor, cimbru-de-cimp, cimbru-salbatic, iarba-cucului, lamiita, sarpun, tamiita, timian, cimbru creste pe pasune insorite, pe povirnisuri si pe liziere inguste si prefera musuroiul mic de furnici de pe cimpii. Are nevoie de mult cladura si mult soare; de aceea ii plac suprafetele pietroase si pasunile alpine unde caldura pamintului radiaza in mod special. In arsita soarelui amezii, din pernitele florilor violete se revarsa un parfum foarte aromat care atrage insecte si albine. Au o mireasma cu totul aparte.
Cimbrul a venit la noi in secolul al XI-lea din tarile mediteraneene, iar speciile cultivate si iarasi salbatice se gasesc in gradinile noastre mai cu seama cu cimbru-de-gradina (Thymus vulgaris), numit si cimbru, cimbrisor, cimbru-mirositor, iarba-cucului, lamiita. Aceasta, spre deosebire de cimbrul-de-cimp, ajunge pina la o inaltime de 50 de centimetri. Ambele au acelasi efect curativ.
Cimbru este renumit inca din antichitate. Traditia spune: „Cimbru este mai ales repezit, infierbintat si aprins.
CINCI DEGETE
Planta ierboasa, taratoare, perena, are frunze digitiforme, compuse din cinci foliole sesile. Florile sunt galbene. Infloreste in mai-august.
Creste salbatica, prin locuri umede.
CIUBOTICA CUCULUI
Florile galben – aurii ale acestei specii de ciubotica-cucului raspindesc o mireasma placuta, asemanatoare merii si formeaza o umbrela dispusa pe o tulpina inalta de 10-20 de centimetri, care se ridica din centrul unei reozete. Aceasta varietate se mai numeste si aglica, anghelina, calce, cinci-foi, cizma-cucului, talpa-gastei, tita-caprei, tita-oii, urechita -ursului. Ea creste cu precadere pe cimpiile din zonele deluroase si prealpine. Foarte raspindita Primula eliator, cunoscuta tot sub numele de ciubotica-cucului, dar si de aglici, agrisel sau tita-vacii, creste pe mai toate cimpiile, la margini de paduri si sub tufisuri se poarta pe tulpina inalta o umbrela florala de un galben deschis, ce un parfum slab.
COADA CALULUI
Este o planta perena, erbacee, lipsita de frunze, cu doua feluri de tulpini. Primavara se dezvolta tulpinile simple, brune, fertile (poarta in varf spice cu spori), inalte de 40 cm. Indata dupa fructificare, aceste tulpini fertile putrezesc si in locul lor apar tulpini sterile de 60 cm, mai subtiri, verzi, mult ramificate, avand ramurile laterale dispuse in verticile. Tulpinile sterile apar la inceputul verii. In jurul nodurilor, tulpinile sterile au frunzulite solzoase, brune, in forma de guleras si niste ramurele aciculare (ca frunzele de pin). Aceste ramurele sunt mai lungi la baza tulpinii si mai scurte spre varful ei, dar nu sunt mai lungi decat distanta dintre noduri, ceea ce face planta in intregime sa aiba infatisarea unui con. In pamant, are un rizom ce creste oblic, purtand la noduri radacini subtiri, precum niste tubercule.
Fanete, campuri, ogoare lutoase si umede, maluri cu tufisuri. Cele care cresc pe soluri pur argiloase au cele mai bune calitati curative. In functie de loc, planta are un continut de 3 pana la 16% acid salicilic, care o face atat de pretioasa. Planta care creste pe terenurile fertilizate chimic nu trebuie utilizata. Coada-calului cu ramurile cele mai fine - Coada-calului-de-padure, Equisetum sylvaticum, care creste pe marginile padurilor si crangurilor, are, de asemenea, proprietati medicinale.
COADA SORICELUILUI
Alte denumri: alunele, braditel, ciuresica, crestatea, crivalnic, garva, iarba-oilor, iarba- stranutatoare, prisnel, rotatele-albe, sorocina. Coada-soricelului este o planta medicinala careia nu putem sa nu-i rezervam un loc in viata noastra. Desi ea constituie sprijinul nostru de baza in unele maladii grave, este considerata in primul rind o planta de leac pentru femei. Ea creste in cantitati mari pe cimpii si durmuri inguste de tara, pe la margini de paduri si de lanuri de cereale. Folrile sunt albe sau trandafirii si au in soare un parfum aromatic, acrisor. Florile trebui culese in soare puternic, caci atunci creste continutul in uleiuri volatile si deci forta lecuitoare.
CODITE DE CIRESE
Se prezinta sub forma de fragmente subtiri , de 0,5-1 mm, si lungi de 4-5 cm. Sunt cilindrice, insa la cele doua capete se largesc circular. Culoarea este brun –verzuie, frecvent brun roscate. Mirosul este slab caracteristic, iar gustul amarui si astringent.
CRETISOARA
Cunoscuta in limbajul popular si ca brumarie, cretarel, faina-de-in, palasca, pleasca, raturjir, umbra-muntelui, umbrarul-doamnei, cretisoara creste mai ales la margini de paduri si drumuri, povirnisuri si cimpii umede din zone mai inalte si muntoase. Planta are frunze semicirculare, cu 7-9 lobi, o tulpina tare care nu este foarte inalta si flori galbaen-verzui fara stralucire, ce pot fi vazute din aprilie pina in iunie si chiar mai tirziu. De ziua Trupului Domnului (Joia Verde – sarbatoarea a bisericii catolice, n. tr. ) se implestesc in anumte regiuni cornite din ea, pentru a impodobii fruntea Mintuitorului, acasa, in coltul icoanelor. Frunzele crestisoarei stau uneori culcate la sol, iar dimineata se vede in mijlocul lor o picatura de roua, stralucind o perla. La inaltimi de peste 1000 metri gasim o varietate a crestisoarei care are partea inferioara a frunzelor de o stralucire argintie, si care infloreste atit pe teren calcaros, cit si pe cel de roca primara. In timpul infloririi, planta este culeasa in intregime, iar mi tarziu numai frunzele; plantele sunt lasata apoi sa se usuce in pod.
FRUNZA DE NUC
Juglandis folium - foliole, oblong ovate, acute sau scurt acuminate, cu marginea intreaga, formeaza frunze imparipenat compuse, cu 5-9 foliole. Sunt glabre pe fata superioara prezentand pe fata inferioara, la jonctiunea nervurilor, peri tectori si glandulari. Lungimea foliolelor este de 6-15 cm, latimea de 3-8 cm, culoare verde inchis pe fata superioara, mai deschise pe partea inferioara, cu tendinta de brunificare in timp. Gust astringent si amarui, este usor aromat caracteristic.
Afinul este un arbust mic,cu ramuri anguloase. Frunzele sunt ovate, denticulate, verzi pe ambele fete.Florile sunt verzui rosietice, dispuse cate 1-2 la subtioara frunzelor. Infloreste in mai-iunie. Fructul este o baca albastra cu suc violaceu.
Creste in regiuni montane, in paduri de conifere, pasuni, pe stanci, pe soluri silicoase, pana la 2500 m altitudine.
BUSUIOCUL
Basilici herba - formata din tulpini si ramuri tinere acoperite cu frunze de culoare verde, terminate cu sau fara inflorescente; florile au corola alba sau alburie - roz cu tubul scurt, bilabiata. Mirosul este placut aromat, caracteristic, gustul aromat specific.
BRUSTURELE
Brusturele creste pe malui de riuri si piraie, in santuri si liziere. Se mai numeste si broscalan, brustur, buedea-ciumei, captalan, clococean, gula-de-balta, lipan, podval-mare, smintinica. Este sensibil mai mare decit podbalul galben, din a carui familie face parte. Frunzele sale devin mari cit palaria, sunt usor dintate si acoperita cu un puf gri de partea inferioara. Florile, in nuante de la alb murdar pina la un roz pal, au forma unor cosulete si sunt dispuse des pe portiunea superioara a tulpinii. Radacinile care au o actiune antitermica si au fost foarte cautate in timpul epidemiilor de ciuma, se culeg inca inainte de inflorire.
CATINA
Fructus Hippophae -.in stare proaspata se recolteaza fructele intregi, nepatate, de forma globuloasa, izolate sau in grupuri de 2-3, de culoare galbena-portocalie. Mirosul slab, caracteristic, gust acrisor, slab amarui
CHIMIONUL
Carvi fructus – fructe ovoide – oblongi, usor arcuite, formate din doua achene prinse pe un carpofor bifidat. Au 3-7 mm lungime, 1-1,5 mm grosime, de culoare cenusie-bruna, fiecare achena avand cate 5 coaste bine distincte, echidistante, mai deschise la culoare. Culoarea achenelor este cenusie-bruna. Mirosul caracteristic, puternic aromat, gustul intepator, amarui. Fructele conţin 3-7% ulei volatil format din 50-60% carvona, 30% limonen, dehidrocarvona, dihidrocarveol, 10-20% lipide, 20% substante albuminoide, 5-6% substante minerale, amidon, glucide, rezine, tanoizi etc.
CIMBRUL
Numit si buruiana-de-balsam, cimbrusor, cimbru-de-cimp, cimbru-salbatic, iarba-cucului, lamiita, sarpun, tamiita, timian, cimbru creste pe pasune insorite, pe povirnisuri si pe liziere inguste si prefera musuroiul mic de furnici de pe cimpii. Are nevoie de mult cladura si mult soare; de aceea ii plac suprafetele pietroase si pasunile alpine unde caldura pamintului radiaza in mod special. In arsita soarelui amezii, din pernitele florilor violete se revarsa un parfum foarte aromat care atrage insecte si albine. Au o mireasma cu totul aparte.
Cimbrul a venit la noi in secolul al XI-lea din tarile mediteraneene, iar speciile cultivate si iarasi salbatice se gasesc in gradinile noastre mai cu seama cu cimbru-de-gradina (Thymus vulgaris), numit si cimbru, cimbrisor, cimbru-mirositor, iarba-cucului, lamiita. Aceasta, spre deosebire de cimbrul-de-cimp, ajunge pina la o inaltime de 50 de centimetri. Ambele au acelasi efect curativ.
Cimbru este renumit inca din antichitate. Traditia spune: „Cimbru este mai ales repezit, infierbintat si aprins.
CINCI DEGETE
Planta ierboasa, taratoare, perena, are frunze digitiforme, compuse din cinci foliole sesile. Florile sunt galbene. Infloreste in mai-august.
Creste salbatica, prin locuri umede.
CIUBOTICA CUCULUI
Florile galben – aurii ale acestei specii de ciubotica-cucului raspindesc o mireasma placuta, asemanatoare merii si formeaza o umbrela dispusa pe o tulpina inalta de 10-20 de centimetri, care se ridica din centrul unei reozete. Aceasta varietate se mai numeste si aglica, anghelina, calce, cinci-foi, cizma-cucului, talpa-gastei, tita-caprei, tita-oii, urechita -ursului. Ea creste cu precadere pe cimpiile din zonele deluroase si prealpine. Foarte raspindita Primula eliator, cunoscuta tot sub numele de ciubotica-cucului, dar si de aglici, agrisel sau tita-vacii, creste pe mai toate cimpiile, la margini de paduri si sub tufisuri se poarta pe tulpina inalta o umbrela florala de un galben deschis, ce un parfum slab.
COADA CALULUI
Este o planta perena, erbacee, lipsita de frunze, cu doua feluri de tulpini. Primavara se dezvolta tulpinile simple, brune, fertile (poarta in varf spice cu spori), inalte de 40 cm. Indata dupa fructificare, aceste tulpini fertile putrezesc si in locul lor apar tulpini sterile de 60 cm, mai subtiri, verzi, mult ramificate, avand ramurile laterale dispuse in verticile. Tulpinile sterile apar la inceputul verii. In jurul nodurilor, tulpinile sterile au frunzulite solzoase, brune, in forma de guleras si niste ramurele aciculare (ca frunzele de pin). Aceste ramurele sunt mai lungi la baza tulpinii si mai scurte spre varful ei, dar nu sunt mai lungi decat distanta dintre noduri, ceea ce face planta in intregime sa aiba infatisarea unui con. In pamant, are un rizom ce creste oblic, purtand la noduri radacini subtiri, precum niste tubercule.
Fanete, campuri, ogoare lutoase si umede, maluri cu tufisuri. Cele care cresc pe soluri pur argiloase au cele mai bune calitati curative. In functie de loc, planta are un continut de 3 pana la 16% acid salicilic, care o face atat de pretioasa. Planta care creste pe terenurile fertilizate chimic nu trebuie utilizata. Coada-calului cu ramurile cele mai fine - Coada-calului-de-padure, Equisetum sylvaticum, care creste pe marginile padurilor si crangurilor, are, de asemenea, proprietati medicinale.
COADA SORICELUILUI
Alte denumri: alunele, braditel, ciuresica, crestatea, crivalnic, garva, iarba-oilor, iarba- stranutatoare, prisnel, rotatele-albe, sorocina. Coada-soricelului este o planta medicinala careia nu putem sa nu-i rezervam un loc in viata noastra. Desi ea constituie sprijinul nostru de baza in unele maladii grave, este considerata in primul rind o planta de leac pentru femei. Ea creste in cantitati mari pe cimpii si durmuri inguste de tara, pe la margini de paduri si de lanuri de cereale. Folrile sunt albe sau trandafirii si au in soare un parfum aromatic, acrisor. Florile trebui culese in soare puternic, caci atunci creste continutul in uleiuri volatile si deci forta lecuitoare.
CODITE DE CIRESE
Se prezinta sub forma de fragmente subtiri , de 0,5-1 mm, si lungi de 4-5 cm. Sunt cilindrice, insa la cele doua capete se largesc circular. Culoarea este brun –verzuie, frecvent brun roscate. Mirosul este slab caracteristic, iar gustul amarui si astringent.
CRETISOARA
Cunoscuta in limbajul popular si ca brumarie, cretarel, faina-de-in, palasca, pleasca, raturjir, umbra-muntelui, umbrarul-doamnei, cretisoara creste mai ales la margini de paduri si drumuri, povirnisuri si cimpii umede din zone mai inalte si muntoase. Planta are frunze semicirculare, cu 7-9 lobi, o tulpina tare care nu este foarte inalta si flori galbaen-verzui fara stralucire, ce pot fi vazute din aprilie pina in iunie si chiar mai tirziu. De ziua Trupului Domnului (Joia Verde – sarbatoarea a bisericii catolice, n. tr. ) se implestesc in anumte regiuni cornite din ea, pentru a impodobii fruntea Mintuitorului, acasa, in coltul icoanelor. Frunzele crestisoarei stau uneori culcate la sol, iar dimineata se vede in mijlocul lor o picatura de roua, stralucind o perla. La inaltimi de peste 1000 metri gasim o varietate a crestisoarei care are partea inferioara a frunzelor de o stralucire argintie, si care infloreste atit pe teren calcaros, cit si pe cel de roca primara. In timpul infloririi, planta este culeasa in intregime, iar mi tarziu numai frunzele; plantele sunt lasata apoi sa se usuce in pod.
FRUNZA DE NUC
Juglandis folium - foliole, oblong ovate, acute sau scurt acuminate, cu marginea intreaga, formeaza frunze imparipenat compuse, cu 5-9 foliole. Sunt glabre pe fata superioara prezentand pe fata inferioara, la jonctiunea nervurilor, peri tectori si glandulari. Lungimea foliolelor este de 6-15 cm, latimea de 3-8 cm, culoare verde inchis pe fata superioara, mai deschise pe partea inferioara, cu tendinta de brunificare in timp. Gust astringent si amarui, este usor aromat caracteristic.
Plante carnivore
Plantele carnivore sunt miracole ale naturii. Traiesc in locuri unde solul este sarac în substante nutritive, fiind nevoite sa supravietuiasca printr-o strategie unica în lumea plantelor: capturarea animalelor vi pe care le consuma.
Plantele carnivore par a fi doar roadele unei imaginatii bogate, desi sunt foarte reale, si surprinzator de frecvente. Sunt grupate în sase familii, care cuprind 450 de specii, putând fi gasite în toate partile Globului, în medii de viata variate.
Mecanismele de capturare a hranei sunt diferite, deosebindu-se 5 tipuri: capcana urcior, capcana plesnitoare, capcana adeziva, capcana veziculara, capcana vârsa, dar între tipul de capcana si familia din care fac parte nu exista nici o legatura.
Ulcioare: Plantele care apartin acestei categorii, reusesc sa atraga prada prin tot felul de siretlicuri. Unele atrag insecte prin coloratia marginilor si a peretilor interni, altele prin seva dulce. Plantele Sarracenia au frunzele sub forma de urcior, prevazute la margini cu niste pereti orientati în jos: acestia împiedica insectele sa se prinda de margini si sa evadeze. Un alt motiv pentru care victima plantei nu evadeaza, este faptul ca seva dulce contine substante narcotice, care ametesc insecta.
Glandele minuscule aflate în peretii interiori ai ulciorului secreta enzime, care accelereaza descompunerea corpului insectei. Câteva insecte însa reusesc sa supravietuiasca în urcior în asemenea conditii. Larvele unei specii de tântari Wzcomzia smitbii, de fapt traiesc în ulciorul plantei Sarracenia purpurea, formele adulte intrând si iesind fara probleme. Specia de paianjen Misumenops nepentbicola este un locuitor frecvent al ulcioarelor.
Plesnitoare: Poate cel mai cunoscut exemplu al capcanelor plesnitoare este plesnitoarea lui Venus (Dionaea muscipula). Capcana se formeaza pe limbul frunzelor. Nervura principala formeaza un fel de încheietura, frunza fiind alcatuita din doi lobi marginiti de dinti. Cei trei peri senzitivi ai lobilor declanseaza sistemul de capcana.
Daca o insecta atinge vreun per, procesul este declansat, dar numai la a doua atingere. (a aceluiasi per, sau al altuia) provoaca în radacina plantei o excitatie pentru închiderea capcanei. Indiferent de caz, la plesnitoarea lui Venus s-a dezvoltat un sistem se declansare în doi timpi: prin acesta se evita activarea accidentala a capcanei, de exemplu, în urma unei picaturi de ploaie.
Dupa activarea capcanei, aceasta se închide imediat, într-o fractiune de secunda. Între dinti ramâne un spatiu suficient de mare, pentru ca insectele mai mici sa poata iesi. În schimb, daca prada este mai mare, capcana se va închide treptat, în câteva ore, pâna când victima este zdrobita.
Capcane adezive: Capcanele plantelor din Drosera si Drosophzllum, Pinguicula, respectiv Bzblis, sunt prevazute cu substante lipicioase, cu care prind insectele. Substanta lipicioasa, cu un continut ridicat de glucide, este secretata de niste glande tentaculare specializate, situate pe frunze; insectele se vor lipi de aceste tentacule, în momentul în care vor zbura de pe planta. Miscarile produse în încercarea de a evada vor determina tentaculele sa se aplece în directia insectei, pe care o vor imobiliza si mai strâns.
Capcane veziculare: Plantele care apartin genului Uticularia respectivb Polzpompholzs, traiesc în balti. Veziculele pirifoeme care cresc pe frunze se pot închide cu un capac. Niste glande speciale vor elimina apa din interiorul veziculei, de aceea capacul va fi tinut închis de presiunea externa a apei. Aceste plante secreta o substanta cu un continut de glucide, care va atrage prada, si în acelasi timp va întari capacul.
Victima este condusa cu ajutorul unor peri aspri pâna la nivelul capacului, care se si deschide imediat dupa ce perii au fost atinsi. Diferenta de presiune împinge capacul în interior, iar victima este aspirata împreuna cu apa. Capacul se închide, glandele elimina apa din vezicula, iar digestia pradei este începuta.
Capcane vârsa: Genlisea se gaseste deseori în vecinatatea plantelor din genul Utricularia. Este o specie de trandafir, care pluteste în apele mai putin adânci, partial scufundata. Frunzele sunt împartite de un pedicul scurt în doi lobi, fiind scufundate in apa. Pe marginile frunzelor tubulare se gaseste un canal spiralat; peretii interiori ai canalului sunt prevazuti cu niste peri, glandele de la acest nivel secretând o substanta lipicioasa. Perii orientati în jos, permit patrunderea vietuitoarelor acvatice în capcana, dar iesirea este împiedicata.
Plantele carnivore par a fi doar roadele unei imaginatii bogate, desi sunt foarte reale, si surprinzator de frecvente. Sunt grupate în sase familii, care cuprind 450 de specii, putând fi gasite în toate partile Globului, în medii de viata variate.
Mecanismele de capturare a hranei sunt diferite, deosebindu-se 5 tipuri: capcana urcior, capcana plesnitoare, capcana adeziva, capcana veziculara, capcana vârsa, dar între tipul de capcana si familia din care fac parte nu exista nici o legatura.
Ulcioare: Plantele care apartin acestei categorii, reusesc sa atraga prada prin tot felul de siretlicuri. Unele atrag insecte prin coloratia marginilor si a peretilor interni, altele prin seva dulce. Plantele Sarracenia au frunzele sub forma de urcior, prevazute la margini cu niste pereti orientati în jos: acestia împiedica insectele sa se prinda de margini si sa evadeze. Un alt motiv pentru care victima plantei nu evadeaza, este faptul ca seva dulce contine substante narcotice, care ametesc insecta.
Glandele minuscule aflate în peretii interiori ai ulciorului secreta enzime, care accelereaza descompunerea corpului insectei. Câteva insecte însa reusesc sa supravietuiasca în urcior în asemenea conditii. Larvele unei specii de tântari Wzcomzia smitbii, de fapt traiesc în ulciorul plantei Sarracenia purpurea, formele adulte intrând si iesind fara probleme. Specia de paianjen Misumenops nepentbicola este un locuitor frecvent al ulcioarelor.
Plesnitoare: Poate cel mai cunoscut exemplu al capcanelor plesnitoare este plesnitoarea lui Venus (Dionaea muscipula). Capcana se formeaza pe limbul frunzelor. Nervura principala formeaza un fel de încheietura, frunza fiind alcatuita din doi lobi marginiti de dinti. Cei trei peri senzitivi ai lobilor declanseaza sistemul de capcana.
Daca o insecta atinge vreun per, procesul este declansat, dar numai la a doua atingere. (a aceluiasi per, sau al altuia) provoaca în radacina plantei o excitatie pentru închiderea capcanei. Indiferent de caz, la plesnitoarea lui Venus s-a dezvoltat un sistem se declansare în doi timpi: prin acesta se evita activarea accidentala a capcanei, de exemplu, în urma unei picaturi de ploaie.
Dupa activarea capcanei, aceasta se închide imediat, într-o fractiune de secunda. Între dinti ramâne un spatiu suficient de mare, pentru ca insectele mai mici sa poata iesi. În schimb, daca prada este mai mare, capcana se va închide treptat, în câteva ore, pâna când victima este zdrobita.
Capcane adezive: Capcanele plantelor din Drosera si Drosophzllum, Pinguicula, respectiv Bzblis, sunt prevazute cu substante lipicioase, cu care prind insectele. Substanta lipicioasa, cu un continut ridicat de glucide, este secretata de niste glande tentaculare specializate, situate pe frunze; insectele se vor lipi de aceste tentacule, în momentul în care vor zbura de pe planta. Miscarile produse în încercarea de a evada vor determina tentaculele sa se aplece în directia insectei, pe care o vor imobiliza si mai strâns.
Capcane veziculare: Plantele care apartin genului Uticularia respectivb Polzpompholzs, traiesc în balti. Veziculele pirifoeme care cresc pe frunze se pot închide cu un capac. Niste glande speciale vor elimina apa din interiorul veziculei, de aceea capacul va fi tinut închis de presiunea externa a apei. Aceste plante secreta o substanta cu un continut de glucide, care va atrage prada, si în acelasi timp va întari capacul.
Victima este condusa cu ajutorul unor peri aspri pâna la nivelul capacului, care se si deschide imediat dupa ce perii au fost atinsi. Diferenta de presiune împinge capacul în interior, iar victima este aspirata împreuna cu apa. Capacul se închide, glandele elimina apa din vezicula, iar digestia pradei este începuta.
Capcane vârsa: Genlisea se gaseste deseori în vecinatatea plantelor din genul Utricularia. Este o specie de trandafir, care pluteste în apele mai putin adânci, partial scufundata. Frunzele sunt împartite de un pedicul scurt în doi lobi, fiind scufundate in apa. Pe marginile frunzelor tubulare se gaseste un canal spiralat; peretii interiori ai canalului sunt prevazuti cu niste peri, glandele de la acest nivel secretând o substanta lipicioasa. Perii orientati în jos, permit patrunderea vietuitoarelor acvatice în capcana, dar iesirea este împiedicata.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)