In timpuri indepartate, la marginea unei paduri, traiau doi iepurasi bondoci, Ţup si Ţop . Ţup era un baietel nazdravan si curajos si daca nu ar fi avut urechiusele mai inchise la culoare, cu greu ar fi putut fi deosebit de prietena lui.
In vremurile acelea stravechi, iepurasii nu erau fricosi, nu aveau nici urechile si nici picioarele din spate mai lungi, seamanau mai degraba cu harciogii din ziua de astazi.
Erau zile magice de primavara, in care soarele prindea puteri si incalzea aerul facand parca dintr-o data ierburile sa rasara, iar zapada sa se retraga inspre crestele inalte ale muntilor.
Iepurasii se harjoneau cat era ziua de lunga la liziera padurii, fara grija zilei de maine, deoarece vegetatia luxurianta le oferea o multime de bunatati pentu a– si potoli foamea.
Muschiul gros, de sub tufa de paducel unde isi facusera adapost, era pufos si racoros si seara, franti de oboseala dupa atata joaca, se cuibareau si adormeau cat ai zice peste.
In decurs de cateva zile cunoscusera si se imprietenisera cu o multime de animalute zglobii de prin vecini si, impreuna, inventasera jocuri nastrusnice care le ocupau aproape tot timpul. Intr-una din zile, cum se zbenguiau ei asa, Ţop auzi un scancet in iarba inalta si se apropie, tiptil, crezand ca e vorba de o ghidusie pusa la cale de unul din noii ei prieteni. Cand colo, ce sa vezi, era o creatura mica si verde, cu ochi mari, bulbucati, care palngea de mama focului.
- Cine esti, cum te cheama si, mai ales, de ce plangi tu atat de tare? Intreba Ţop, privind curioasa creatura ciudata.
- _Sunt broscuta Oac si plang pentru ca o pasare rea, cu cioc lung si rosu m-a furat de langa mama mea si nu stiu cum as putea sa ajung inapoi, acasa.
- Dar unde locuiesti tu? intreba Ţop, din ce in ce mai curioasa.
- La Balta cu Papura locuiesc si tot ce pot sa-ti spun despre balta asta, e ca se afla langa Stejarul Argintiu, hohoti Oac. Si daca nu o sa ajung repede inapoi la apa, langa mamica mea, o sa mi se usuce pielea si o sa mor.
Ţop statu putin pe ganduri, se uita cu jind la prietenii ei care se jucau chicotind, apoi se ridica pe varful labutelor din spate si privi in zare, pana dadu cu ochii de un stejar maiestuos, a carui frunza sclipea sub atingerea razelor de soare.
- Ala trebuie sa fie Stejarul Argintiu, isi zise Ţop in gand, mi se pare tare departe, cu siguranta o sa se intunece pana reusesc sa ma intorc si o sa pierd intreaga zi de joaca impreuna cu prietenii mei. Ei, o sa se descurce cumva broscuta, mai bine raman la joaca, isi spuse Ţop, intorcand spatele broscutei.
Oac era tare speriata, dar nu indrazni sa mai isiste si suspina din adancul sufletului, prevazandu-si sfarsitul aproape si blestemand clipa in care s-a indepartat de mamica ei, ignorandu-i sfatul. Se vede treaba ca Ţop nu avea un suflet meschin, pentru ca se opri la jumatatea drumului si mai cugeta putin.
- Daca Oac o sa pateasca o nenorocire nu o sa-mi mai gasesc linistea , broscuta asta are mare nevoie de ajutor chiar acum, in fond si la urma urmei si maine este o zi in care o sa ma pot juca cu prietenii, de la rasaritul pana la apusul soarelui. Am s-o ajut pe Oac, dar nu o sa spun nimanui, nimic, nici nu o sa bage de seama ca lipsesc.
- Bine, am sa te duc acasa, zise solemn Ţop si o indemna pe broscuta sa sara pe umarul ei, pentru a putea ajunge mai repede si alergand cat o tineau picioarele, parcurse in fuga drumul pana la Balta cu Papura. Oac era foarte fericita de sansa nesperata care i se ivise si isi promise solemn ca de azi inainte o sa asculte intotdeauna de sfatul mamei si nu o sa se mai indeprteze de casa. Pentru ca era fericita si pentru a face drumul mai putin plicticos, Oac canta din toti rarunchii cel mai frumos cantec pe care il stia. Ma rog, cantecul nu era tocmai pe placul iepuritei, dar ce mai putea ea sa faca. O promisiune facuta trebuie neaparat respectata, isi zise Ţop in gand si continua drumul voiniceste, in speranta ca v-a mai prinde macar un ceas de joaca la liziera padurii.
Ajunsa in apropierea lacului, Oac isi zari mama pe o frunza de papura, privind ingandurata in zare.
Mare a fost bucuria brostei cand si-a revazut copila si nu stiu cum sa-i mai multumeasca iepuritei.
- Uite, eu sunt Regina Baltii cu Papura si Oac esti fiica mea. Pentru ca mi-ai adus-o inapoi teafara si nevatamata , o sa-ti daruiesc un fluier fermecat. Cand o sa ai nevoie de ajutor, fluiera si eu am sa apar cat ai clipi. Dar trebuie sa ai grija si sa ma chemi doar atunci cand esti in mare necaz si nu o sa te poti descurca singura, pentru ca o sa te ajut doar de trei ori.
Aceste cuvinte fiind spuse, ii darui iepuritei fluierul si disparu cat ai clipi. Nici Ţop nu statu mult pe ganduri, puse fluierul dupa ureche si la fel de repede cum venise, facu drumul inapoi. Ţup, care intre timp remarcase disparitia prietenei lui, o cauta speriat si o certa foarte tare pentru ca plecase atat de departe fara sa anunte pe nimeni. Seara, in culcusul de muschi, Ţop ii povesti intamplarea si ii arata foarte mandra fluierul fermecat. Ţup il privi cu neincredere si rase batjocoritor.
- Dar asta nu e decat un pipirig nenorocit, ce puteri magice crezi tu ca are? Te-a pacalit brosca, auzi la ea, Regina Baltii cu Papura, hohoti Ţup.Uite, am sa-ti demonstrez ca nu e decat un fir obisnuit de pipirig si inainte ca Ţop sa mai poata spune un cuvant, sulfa in fluier.
Intr-adevar, nu se intimpla nimic si Ţop se intrisa tare. De ce sa fi vrut Regina Brosca sa o pacaleasca, in fond si la urma urmei, ea nu ii ceruse nimic in schimbul gestului, il facuse fara nici un interes, doar de dragul micutei Oac. Atat de trista era iepurita incat nici nu reusi sa adoarma si, indata ce Ţup se lasa purtat pe aripile visului, incerca si ea puterile fluierului. Intr-o clipita se trezi langa ea cu Regina Broasca, imbracata intr-o camasa de noapte tesuta din matasea broastei , dar purtandu-si tantosa coroana pe cap.
- Cu ce pot sa te ajut , draga Ţop? Intreba Regina somnoroasa si nedumerita.
Rusinata, Ţop nu indrazni sa-i spuna Reginei toata povestea si, abia auzit, marturisi ca nu a vrut decat sa incerce puterea fluierului fermecat.
- Destul de rau, mormai nemultumita Regina Baltii de Papura, uite, ai irosit in zadar una din sanse. Pe viitor sa fi mult mai atenta si sa stii ca fluierul are puteri doar in labutele tale. Apoi disparu ca prin farmec.
Ţop puse cu grija firul de pipirig la pastrare si adormi fericita langa prietenul ei.
A doua zi, dupa ce au rontait la micul dejun cativa lastari plini de seva, foarte hranitori si cateva flori de nalba, ca desert, au pornit fericiti la joaca, uitand intimplarea zilei precedente.
Intr-o alta zi, in timp ce facea o plimbare la marginea padurii, in cautare de bunatati, Ţop gasi un ou. Se uita nedumerita in stanga si in dreapta incercand sa isi dea seama cine l-a pierdut acolo. Si pentru ca nu vazu pe nimeni, prinse oul cu mare grija intre labute si tot topaind, pe picioarele din spate, intreba in dreapta si si-n stanga, daca nu recunoaste cineva oul.
La un momend dat auzi niste zgomote si ridicand privirea, o vazu pe Doamna Ciocanitoare:
_Buna ziua, doamna Ciocanitoare, nu stiti dumneavoastra, cumva, cine a pierdut acest ou in iarba?
Ciocanitoare, vadit deranjata de intrebare, privi intr-o doara spre iepurita si , Doamne!! cat pe ce sa cada din copac de uimire, era chiar oul ei. Dar cum ajunsese in iarba? Probabil vreun ticalos de sarpe il impinsese jos din cuibar. Fericita nevoie mare, Doamna Ciocanitoare recupera oul din labutele iepuritei si ii darui acesteia o pana rosie, din motul pe care il purta cu multa mandrie in varful capului.
- Uite, ai aici o pana fermecata, daca o sa ai vreodata nevoie de ajutor, sufla peste ea si eu o sa vin indata. Dar ai mare grija, o sa te ajut doar de doua ori, deci nu irosi ocaziile.
- Asta e mult mai zgarcita ca Regina Broasca, isi zise Ţop in gand, dar nu are nici o importanta, in fond nu am facut gestul pentru a fi rasplatita.
Zilele treceau, animalutele cresteau si se faceau tot mai frumoase iar jocurile deveneau tot mai atractive . Intr-o zi, in timp ce jucau fata-ascunselea, Ţop isi gasi sa se ascunda dupa trunchiul unui copac. Cum pandea ea acolo, ca nu cumva sa fie descoperita prima, se trezi cu o izbitura zdaravana in crestetul capului. Aproape nu mai vazu bine din cauza loviturii, dar nu zise nimic.
- Ups!! se auzi o voce grava de undeva, de deasupra. Ţop ridica ochii si o zari pe Doamna Bufnita, cu ochelarii ei mari si rotunzi.
- Scuze, zise Bufnita, am atipit si mi-a cazut cartea din mana. Esti atat de draguta sa-mi dai cartea inapoi?
Ţop, inca naucita de lovitura primita, ridica cartea groasa de jos si i-o dadu Bufnitei, nu inainte de a citi pe coperta denumirea cartii atat grea si ascutita. “Legile padurii”, asa se numea cartea.
Pe masura ce treceau zilele, animalele-parinti adunau tot mai multa hrana si o puneau la pastrare in casutele lor si Ţop, mai curioasa din fire, remarca lucrul asta. Intr-una din seri ii impartasi prietenului ei, obeservatia, dar acesta facu mare haz pe seama ei.
- La ce bun sa adunam hrana in culcus , tu nu vezi ca e plin campul si padurea de bunatati? Astia sunt niste netoti nesatui, de-aia aduna hrana.
Rase si Ţop de propria-i naivitate, intr-adevar nu trebuia sa faci altceva decat sa intinzi labuta si puteai pregati masa cea mai imbelsugata. La ce bun sa faci provizii? Ah! Ce noroc pe capul ei sa aiba un prieten atat de intelept, isi mai spuse Ţop inainte sa spuna rugaciunea de seara si adormi fericita.
Fiind primul lor an de viata, iepurasii nu aveau de unde sa stie ca, dupa zilele calduroase si imbelsugate, urmeaza iarna plina de surprize urate.
Despre peripetiile lor din acea iarna o sa aflam intr-o alta seara.
Noapte buna, copii!
marți, 10 martie 2009
Povestea castanelor
La marginea unei paduri dese de brad se ratacise un castan care isi infipsese radacinile aici, unde soarele batea mai tare si ploaia ii spala mai usor crengile si frunzele. Desi era tinar, avea o coroana destul de frumoasa si bogata, incit umbra lui placuta imbia la odihna pe oarecare trecator ce ratacea cumva pe acolo.
Tatal lui, castanul cel batrin, ii povestise lucruri minunate despre neamul castanilor. Bunaoara, ii spusese ca se facuse asa frumos, mare si puternic dintr-o castana mica ingropata in pamint, ca florile de castan sunt roz-albe, inflorite ca niste rochite puse una peste alta, cu margini de danteluta. Ii mai spusese ca florile stau in sus, intocmai ca luminarile de la pomul de iarna, ca din flori ies castane si cite si mai cite lucruri alese care-i placeau si pe care dorea sa le vada cit mai repede. Dar ce pacat, era prea tinar! In serile calde, cand vintul ii mingaia frunzele verzi, late si crestate adinc, de parca erau niste palme intinse, el se gindea cu bucurie la timpul cand va ajunge sa vada aceste lucruri minunate. Fosnindu-si frunzele, spunea:
- „Pe fetitele mele le voi numi castane, am sa le dau numele meu." Si asa facu.
Trecura citeva primaveri si, in sfirsit, veni o primavara calda, cu ploi destule si el inmuguri, apoi infrunzi si... ce sa vezi? intr-o dimineata castanul se scula cu noaptea in cap, fiindca cineva nu-l lasa sa doarma.
- „Scoala taticule si sa vezi ce frumoase suntem. Ne-ai asteptat mult si acuma dormi?"
Castanul, somnoros, nu pricepu ce se intimpla, privi in toate partile, scotoci printre frunze, mai dadu la o parte niste crengi si auzi un chicotit.
- „Hi, hi, hi ce nu ne vezi? De ce ne cauti la intuneric? suntem la lumina, aici sus spre soare!"
Mare i-a fost bucuria castanului cand a vazut floricele stind cu piciorusele infipte in crenguta de care erau prinse.
- „Dar tot nu vad, unde sunteti?"
- „Hi, hi, hi ne-am ascuns intre frunzele tale! Cauta-ne!"
Intelegind despre ce e vorba, de bucurie, castanul incepu sa-si clatine crengile, sa-si fosneasca frunzele si sa murmure:
- „Florile mele dragi, florile mele scumpe, de cand va astept". Le ruga apoi ca rind pe rind, sa treaca prin fata lui sa le vada.
Invirtindu-se pe virful picioarelor cu capul sus, cu rochitele alb-roz infoiate si impodobite cu minunate dantelute, au trecut pe rand prin fata lui. Mare lucru nu a vazut, dar nu mai putea de fericire. Le privea si nu mai se satura zicandu-si: „acolo in rochitele infoiate sunt fetitele mele, ce fericit sunt!"
Din ziua aceea, nu mai cuteza sa-si miste crengile, nici frunzele pentru a nu supara somnul fetitelor lui. Dis-de-dimineata castanul se scula in risetele si veselia florilor. Ele se jucau in soare, faceau baie in roua diminetii, apoi isi infoiau mai tare rochitele in care se prindea cite un bob de margaritar si in care curcubeul isi oglindea briul cu minunatele-i culori. La amiaza, sedeau tolanite la soare si-si povesteau in soapta. Din cand in cand, cite o albina venea sa le aduca vesti din locuri indepartate, iar ele, drept multumire, ii umpleau cosuletele cu pulbere galbena scuturata de pe rochitele lor si ii dadeau sticlute pline cu suc dulce, dulce, pe care albina il cauta in toate florile sa-l duca acasa, sa hraneasca albinele si sa fabrice mierea.
Seara, in amurg, inviorate de adierea dulce a vintului si infiorate de mingiierea lui ascultau cantecele pasarelelor si-si torceau firul amintirilor de peste zi. Si asa zilele treceau, florile se desfaceau si erau din zi in zi tot mai frumoase. Intr-o dimineata, s-au sculat mai vesele ca oricind. Se gindeau sa stea mai mult la soare, sa faca mai multa baie si apoi sa se joace fel de fel de jocuri, cand sa se imbrace, nu si-au mai gasit rochitele.
- „Unde or fi rochitele noastre? Cine le-o fi luat?" au strigat ele suparate. De necaz, au inceput sa planga. In sfirsit, dupa ce s-au potolit de plins, uitindu-se in jur, au vazut ca rochitele erau cazute jos, rupte bucatele, bucatele. S-au intristat de tot. Castanul vazindu-le necajite, le-a indemnat sa-si faca alte rochite. Acestea se cam invechisera si nu mai erau chiar asa de frumoase. In timp ce se sfatuiau ce sa faca, au vazut o frunza care sedea intinsa la soare, desfatandu-se.
- „Draga frunza nu ne dai din culoarea ta sa ne tesem cite o rochita noua?"
- „Ba va dau chiar si cate o bucatica de frunza, daca vreti".
In citeva ceasuri castanele si-au croit cite o rochita verde care se parea ca nu era asa de frumoasa ca cealalta. In seara aceea, in loc sa rada, sa povesteasca, s-au culcat tare triste. Una dintre ele n-a dormit si se gindea ce sa faca pentru ca rochitele lor sa fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecarei rochite, sclipeau aceleasi pietre scumpe si stralucitoare ca si pe celelalte. cand a venit albina sa le mai povesteasca ce este nou prin lume, au rugat-o sa le aduca niste podoabe ca sa-si infrumuseteze rochitele.
Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care si le-au infipt in rochite, pe toate partile, iar dimineata, in virful fiecarui ac sclipea cite un bob de margaritar, in care razele de soare jucause, dadeau scantei tare luminoase.
Toata vara castanele au stat la soare, facand o baie calduta sub razele lui dogoritoare, care le mangaia cu dragoste. Castanul le iubea pentru ca erau cuminti si harnice, le adormea cu soaptele vantului, care se strecura printre frunze si aducea taraitul greierului sau ciripitul pasarelelor, le mangaia cu frunzele lui din care le facuse un pat bun, odihnitor.
Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cantece de pasarele si cu ploi calde. Frunzele multor copaci, angalbenite, isi luau zborul plutind in nestire prin aer si, apoi, cazind pe pamant, care unde nimereau. Si castanului i se ingalbenisera frunzele si au inceput sa-i cada una cite una. Isi facea si el pregatirile de iarna. Intr-o zi, cand inca soarele mai arunca suliti fierbinti, castanul statu de vorba cu fetitele lui, spunindu-le:
- „Vine vremea cand va trebui sa va faceti o alta rochita. Ati crescut mari, rochitele pe care le aveti vor fi prea mici si se vor rupe ca si celelalte. Ingrijiti-va din timp si bagati de seama sa aiba o culoare care sa tina caldura, ca, de pilda, cafeniul."
Castanele au ascultat sfatul tatalui si, harnice, au pornit la lucru. Au adunat fire scumpe si lucioase, cafenii, din crengutele castanului si si-au facut cite o rochita de toata frumusetea. Avea culoarea cafenie, iar in jurul gitului, i-au pus cite un guleras alb care o infrumuseta si o inviora nevoie mare.
Au trecut inca multe zile in care castanele cautau sa se mai bucure de zimbetul cald al zilelor de toamna. Intr-una din aceste zile, vazura ca rochitele cele verzi nu le mai incapeau. Atunci, imbracara pe cele cafenii si incepura sa se suceasca si sa se invirteaasca in fata soarelui. Tot miscandu-se, uneia ii scapa un piciorus si, buff! a cazut in iarba. Vai, cum s-a speriat! Clatina capul sa si-l limpezeasca. Privi in jur, erau numai fire de iarba. Incepu sa planga si sa spuna:
- „Nu vreau aici, vreau sus la taticul meu!"
Un fir de iarba mai gros si mai inalt si care parea sa stie tare multe, i-a spus ca inapoi nu va mai ajunge niciodata, ci, mai degraba, in buzunarul unui copil de gradinita va fi locul cel mai bun. Castana si-a sters ochii, a zimbit, s-a mai uitat inca o data in jur si, a parut multumita, mai ales cand si-a dat seama ca rochita cafenie, pe care o imbracase inainte de a cadea, este curata si sclipeste in razele mangaietoare ale soarelui de toamna. De acolo, din iarba, privi la tatal ei si-i zimbi, el ii raspunse fosnindu-si frunzele.
Si a stat castana acolo citeva zile minunindu-se de cele ce vedea. Un melc se chinuia sa-si repare usa la casuta, pentru a nu-l apuca iarna cu ea stricata, niste furnici alergau grabite cu sacii plini mai grei decat ele, pe care-i duceau in casutele lor, sa aiba cu ce se hrani in iarna grea care va veni, doar greierasul nu se gandea la ce se va intampla. Stind picior peste picior pe o frunza, se mai desfata in slabele raze ale soarelui si, din cand in cand, isi incerca vioara la care nu avea sa mai cinte toata iarna.
Intr-una din zile, privind iscoditor in toate partile sa vada ce mai e nou, castana a auzit un glas care spune:
- „Sa fii cuminte in carucior, pana adun eu castanele cu care ne vom juca acasa: Era o fetita care-si adusese papusa la plimbare, cand a auzit castana una ca asta, se bucura nespus de mult. Fetita o culese si astfel ajunse in carucior langa papusica. De acolo, zimbi, pentru cea din urma oara castanului, care privind dupa ea, si-a fosnit frunzele asa de tare, incit toate celelalte castane au cazut jos si asa a terminat si el pregatirile pentru somnul de iarna, gandind ca in anul care va veni, va avea mai multe castane, pe care le va da copiilor sa se joace.
Tatal lui, castanul cel batrin, ii povestise lucruri minunate despre neamul castanilor. Bunaoara, ii spusese ca se facuse asa frumos, mare si puternic dintr-o castana mica ingropata in pamint, ca florile de castan sunt roz-albe, inflorite ca niste rochite puse una peste alta, cu margini de danteluta. Ii mai spusese ca florile stau in sus, intocmai ca luminarile de la pomul de iarna, ca din flori ies castane si cite si mai cite lucruri alese care-i placeau si pe care dorea sa le vada cit mai repede. Dar ce pacat, era prea tinar! In serile calde, cand vintul ii mingaia frunzele verzi, late si crestate adinc, de parca erau niste palme intinse, el se gindea cu bucurie la timpul cand va ajunge sa vada aceste lucruri minunate. Fosnindu-si frunzele, spunea:
- „Pe fetitele mele le voi numi castane, am sa le dau numele meu." Si asa facu.
Trecura citeva primaveri si, in sfirsit, veni o primavara calda, cu ploi destule si el inmuguri, apoi infrunzi si... ce sa vezi? intr-o dimineata castanul se scula cu noaptea in cap, fiindca cineva nu-l lasa sa doarma.
- „Scoala taticule si sa vezi ce frumoase suntem. Ne-ai asteptat mult si acuma dormi?"
Castanul, somnoros, nu pricepu ce se intimpla, privi in toate partile, scotoci printre frunze, mai dadu la o parte niste crengi si auzi un chicotit.
- „Hi, hi, hi ce nu ne vezi? De ce ne cauti la intuneric? suntem la lumina, aici sus spre soare!"
Mare i-a fost bucuria castanului cand a vazut floricele stind cu piciorusele infipte in crenguta de care erau prinse.
- „Dar tot nu vad, unde sunteti?"
- „Hi, hi, hi ne-am ascuns intre frunzele tale! Cauta-ne!"
Intelegind despre ce e vorba, de bucurie, castanul incepu sa-si clatine crengile, sa-si fosneasca frunzele si sa murmure:
- „Florile mele dragi, florile mele scumpe, de cand va astept". Le ruga apoi ca rind pe rind, sa treaca prin fata lui sa le vada.
Invirtindu-se pe virful picioarelor cu capul sus, cu rochitele alb-roz infoiate si impodobite cu minunate dantelute, au trecut pe rand prin fata lui. Mare lucru nu a vazut, dar nu mai putea de fericire. Le privea si nu mai se satura zicandu-si: „acolo in rochitele infoiate sunt fetitele mele, ce fericit sunt!"
Din ziua aceea, nu mai cuteza sa-si miste crengile, nici frunzele pentru a nu supara somnul fetitelor lui. Dis-de-dimineata castanul se scula in risetele si veselia florilor. Ele se jucau in soare, faceau baie in roua diminetii, apoi isi infoiau mai tare rochitele in care se prindea cite un bob de margaritar si in care curcubeul isi oglindea briul cu minunatele-i culori. La amiaza, sedeau tolanite la soare si-si povesteau in soapta. Din cand in cand, cite o albina venea sa le aduca vesti din locuri indepartate, iar ele, drept multumire, ii umpleau cosuletele cu pulbere galbena scuturata de pe rochitele lor si ii dadeau sticlute pline cu suc dulce, dulce, pe care albina il cauta in toate florile sa-l duca acasa, sa hraneasca albinele si sa fabrice mierea.
Seara, in amurg, inviorate de adierea dulce a vintului si infiorate de mingiierea lui ascultau cantecele pasarelelor si-si torceau firul amintirilor de peste zi. Si asa zilele treceau, florile se desfaceau si erau din zi in zi tot mai frumoase. Intr-o dimineata, s-au sculat mai vesele ca oricind. Se gindeau sa stea mai mult la soare, sa faca mai multa baie si apoi sa se joace fel de fel de jocuri, cand sa se imbrace, nu si-au mai gasit rochitele.
- „Unde or fi rochitele noastre? Cine le-o fi luat?" au strigat ele suparate. De necaz, au inceput sa planga. In sfirsit, dupa ce s-au potolit de plins, uitindu-se in jur, au vazut ca rochitele erau cazute jos, rupte bucatele, bucatele. S-au intristat de tot. Castanul vazindu-le necajite, le-a indemnat sa-si faca alte rochite. Acestea se cam invechisera si nu mai erau chiar asa de frumoase. In timp ce se sfatuiau ce sa faca, au vazut o frunza care sedea intinsa la soare, desfatandu-se.
- „Draga frunza nu ne dai din culoarea ta sa ne tesem cite o rochita noua?"
- „Ba va dau chiar si cate o bucatica de frunza, daca vreti".
In citeva ceasuri castanele si-au croit cite o rochita verde care se parea ca nu era asa de frumoasa ca cealalta. In seara aceea, in loc sa rada, sa povesteasca, s-au culcat tare triste. Una dintre ele n-a dormit si se gindea ce sa faca pentru ca rochitele lor sa fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecarei rochite, sclipeau aceleasi pietre scumpe si stralucitoare ca si pe celelalte. cand a venit albina sa le mai povesteasca ce este nou prin lume, au rugat-o sa le aduca niste podoabe ca sa-si infrumuseteze rochitele.
Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care si le-au infipt in rochite, pe toate partile, iar dimineata, in virful fiecarui ac sclipea cite un bob de margaritar, in care razele de soare jucause, dadeau scantei tare luminoase.
Toata vara castanele au stat la soare, facand o baie calduta sub razele lui dogoritoare, care le mangaia cu dragoste. Castanul le iubea pentru ca erau cuminti si harnice, le adormea cu soaptele vantului, care se strecura printre frunze si aducea taraitul greierului sau ciripitul pasarelelor, le mangaia cu frunzele lui din care le facuse un pat bun, odihnitor.
Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cantece de pasarele si cu ploi calde. Frunzele multor copaci, angalbenite, isi luau zborul plutind in nestire prin aer si, apoi, cazind pe pamant, care unde nimereau. Si castanului i se ingalbenisera frunzele si au inceput sa-i cada una cite una. Isi facea si el pregatirile de iarna. Intr-o zi, cand inca soarele mai arunca suliti fierbinti, castanul statu de vorba cu fetitele lui, spunindu-le:
- „Vine vremea cand va trebui sa va faceti o alta rochita. Ati crescut mari, rochitele pe care le aveti vor fi prea mici si se vor rupe ca si celelalte. Ingrijiti-va din timp si bagati de seama sa aiba o culoare care sa tina caldura, ca, de pilda, cafeniul."
Castanele au ascultat sfatul tatalui si, harnice, au pornit la lucru. Au adunat fire scumpe si lucioase, cafenii, din crengutele castanului si si-au facut cite o rochita de toata frumusetea. Avea culoarea cafenie, iar in jurul gitului, i-au pus cite un guleras alb care o infrumuseta si o inviora nevoie mare.
Au trecut inca multe zile in care castanele cautau sa se mai bucure de zimbetul cald al zilelor de toamna. Intr-una din aceste zile, vazura ca rochitele cele verzi nu le mai incapeau. Atunci, imbracara pe cele cafenii si incepura sa se suceasca si sa se invirteaasca in fata soarelui. Tot miscandu-se, uneia ii scapa un piciorus si, buff! a cazut in iarba. Vai, cum s-a speriat! Clatina capul sa si-l limpezeasca. Privi in jur, erau numai fire de iarba. Incepu sa planga si sa spuna:
- „Nu vreau aici, vreau sus la taticul meu!"
Un fir de iarba mai gros si mai inalt si care parea sa stie tare multe, i-a spus ca inapoi nu va mai ajunge niciodata, ci, mai degraba, in buzunarul unui copil de gradinita va fi locul cel mai bun. Castana si-a sters ochii, a zimbit, s-a mai uitat inca o data in jur si, a parut multumita, mai ales cand si-a dat seama ca rochita cafenie, pe care o imbracase inainte de a cadea, este curata si sclipeste in razele mangaietoare ale soarelui de toamna. De acolo, din iarba, privi la tatal ei si-i zimbi, el ii raspunse fosnindu-si frunzele.
Si a stat castana acolo citeva zile minunindu-se de cele ce vedea. Un melc se chinuia sa-si repare usa la casuta, pentru a nu-l apuca iarna cu ea stricata, niste furnici alergau grabite cu sacii plini mai grei decat ele, pe care-i duceau in casutele lor, sa aiba cu ce se hrani in iarna grea care va veni, doar greierasul nu se gandea la ce se va intampla. Stind picior peste picior pe o frunza, se mai desfata in slabele raze ale soarelui si, din cand in cand, isi incerca vioara la care nu avea sa mai cinte toata iarna.
Intr-una din zile, privind iscoditor in toate partile sa vada ce mai e nou, castana a auzit un glas care spune:
- „Sa fii cuminte in carucior, pana adun eu castanele cu care ne vom juca acasa: Era o fetita care-si adusese papusa la plimbare, cand a auzit castana una ca asta, se bucura nespus de mult. Fetita o culese si astfel ajunse in carucior langa papusica. De acolo, zimbi, pentru cea din urma oara castanului, care privind dupa ea, si-a fosnit frunzele asa de tare, incit toate celelalte castane au cazut jos si asa a terminat si el pregatirile pentru somnul de iarna, gandind ca in anul care va veni, va avea mai multe castane, pe care le va da copiilor sa se joace.
Primavara
Martisorul este o sarbatoare specific romaneasca de celebrare a venirii primaverii. In aceasta zi, fetelor si femeilor apropiate le sint oferite martisoare, mici simboluri de pretuire. Se considera ca martisoarele sint un fel de talismane aducatoare de fericire si noroc. In mod traditional, de un snur rosu cu alb sint agatate simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoava, cosar, inimioara.
Descoperirile arheologice arata ca ritualurile de celebrare a trezirii naturii existau pe pamintul nostru si in urma cu mii de ani. Pe vremea dacilor, simbolurile primaverii erau pregatite inca din timpul iernii si se purtau, ca si acum, doar dupa 1 Martie. Martisoarele erau atunci pietricele albe si rosii insirate pe un fir textil sau chiar monede care erau atirnate de fire subtiri de lina, negru cu alb. Monedele din aur, argint sau bronz indicau statutul social al celor care purtau arhaicele martisoare menite sa aduca noroc si sa provoace vremea buna. Dacii credeau ca aceste amulete aduc fertilitate, frumusete si previn arsurile cauzate de soare. Martisoarele erau purtate pina cind inmugureau copacii, fiind apoi atirnate de crengile lor.
Pe vremea romanilor, Martisorul era legat de sarbatoarea inceputului de an, care la acea vreme era marcat la 1 Martie. Cu aceasta ocazie exista obiceiul de a se darui un cadou: un fir rosu impletit cu unul alb care simbolizau, rosul dragostea, fertilitatea, iar albul puritatea. La inceput, de firul impletit era legata o floricica. Simbolul impletirii rosu-alb se intilneste si in traditiile orientale, rosul simbolizind principiul feminin, Shakti, iar albul, masculinitatea, Shiva. Martisorul este, insa, un simbol specific romnilor, devenit tot mai bogat in semnificatii, o data cu trecerea timpului, in ciuda faptului ca etnografii nu ii prea dadeau sanse de supravietuire.
La sfirsitul secolului al XIX-lea, martisorul era primit de copii, fete si baieti, deopotriva, de la parinti, in dimineata zilei de 1 Martie, inainte de rasaritul soarelui. Martisorul, de care se agata o moneda metalica de argint si, uneori, de aur, se purta legat la mina, uneori prins in piept sau la git. El era scos, in raport de zona etnografica, la o anumita sarbatoare a primaverii (Macinici, Florii, Paste, Armindeni) sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi si agatat pe ramurile inflorite. Se credea ca purtatorii martisoarelor vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti si dragastosi, bogati si norocosi, feriti de boli si de deochi. Dupa alte surse istorice, martisorul se confectiona din doua fire de lina colorata, rasucite, alba si neagra sau alba si albastra, si facut cadou in prima zi din luna martie cind aparea pe cer Luna Noua.
In folclorul romnesc, anotimpurile sint simbolizate cromatic: primavara prin rosu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru, iar iarna prin alb. De aceea, se poate spune ca snurul de care se agata martisorul si care este impletit in culorile alb-rosu este si el un simbol al trecerii de la iarna cea alba si rece, la primavara mustind de viata ca focul si singele. Semnificatia culorilor mai este talmacita si altfel in credinta populara: se poate spune ca rosul, dat de foc, singe si soare, este atribuit vitalitatii femeii, iar albul, ca zapada rece si pura, ca apele inspumate, ca norii de pe cer, semnifica intelepciunea barbatului. Snurul martisorului este, astfel, simbolul impletirii inseparabile a celor doua principii – o permanenta innoire. Pentru a respecta traditia, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. El se poarta de la 1 martie pina cind apar semnele de biruinta ale primaverii: pina ce infloresc ciresii ori trandafirii, pina se aude cucul cintind, pina ce vin berzele sau rindunelele.
Povestea simbolului primaverii este veche si este legata de o eclipsa de soare, de ideea mortii ca etapa a evolutiei si innoirii si de cea a sacrificiului. Se spune ca, odata, Soarele a coborit intr-un sat la hora si a luat chipul unui fecior. Un zmeu l-a pindit si l-a rapit dintre oameni, inchizindu-l intr-o temnita. Lumea s-a intristat, pasarile nu mai cintau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai rideau. Nimeni nu indraznea, insa, sa-l infrunte pe zmeu. Intr-o zi, un tinar voinic s-a hotarit sa plece sa salveze Soarele. Multi dintre paminteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. In cele din urma, tinarul a gasit castelul zmeului si au inceput lupta. S-au infruntat zile intregi pina cind zmeul a fost doborit. Desi slabit si ranit, tinarul a reusit sa elibereze Soarele, care s-a ridicat pe cer inveselind lumea. Viteazul n-a ajuns, insa, sa vada primavara. Singele cald din rani i s-a scurs in zapada si, in timp ce aceasta se topea, din pamint au inceput sa rasara flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi, unul alb si altul rosu, pe care ii ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul inseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea singelui voinicului, iar albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.
Trifoiul cu patru foi este un simbol des intilnit la multe popoare. Unele legende spun ca trifoiul cu patru foi este singurul lucru pe care Eva l-a luat cu ea cind a fost izgonita din Paradis. Potcoava este, insa, unul dintre cele mai cunoscute talismane aducatoare de noroc din lume. Unii le pun deasupra usii de la intrare, dar potcoave se gasesc pe multe dintre felicitarile oferite cu diverse ocazii, iar creatorii de martisoare romnesti folosesc si ei acest simbol. Potcoavele au fost facute, la inceput, din fier si aveau reputatia de a ocroti oamenii si animalele de vrajitoare, zine si duhuri rele.
Obiceiul Martisorului este unul dintre obiceiurile rituale de innoire a timpului si anului primavara, la moartea si nasterea simbolica a Dochiei. Dupa unele traditii, firul Martisorului, de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia in timp ce urca oile la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului primavara, la nasterea timpului calendaristic. Martisorul este inseparabil de traditia pagina a Dochiei, zeita materna, a Lunii si a echinoctiului care confirma vechimea multimilenara a obiceiului.
Descoperirile arheologice arata ca ritualurile de celebrare a trezirii naturii existau pe pamintul nostru si in urma cu mii de ani. Pe vremea dacilor, simbolurile primaverii erau pregatite inca din timpul iernii si se purtau, ca si acum, doar dupa 1 Martie. Martisoarele erau atunci pietricele albe si rosii insirate pe un fir textil sau chiar monede care erau atirnate de fire subtiri de lina, negru cu alb. Monedele din aur, argint sau bronz indicau statutul social al celor care purtau arhaicele martisoare menite sa aduca noroc si sa provoace vremea buna. Dacii credeau ca aceste amulete aduc fertilitate, frumusete si previn arsurile cauzate de soare. Martisoarele erau purtate pina cind inmugureau copacii, fiind apoi atirnate de crengile lor.
Pe vremea romanilor, Martisorul era legat de sarbatoarea inceputului de an, care la acea vreme era marcat la 1 Martie. Cu aceasta ocazie exista obiceiul de a se darui un cadou: un fir rosu impletit cu unul alb care simbolizau, rosul dragostea, fertilitatea, iar albul puritatea. La inceput, de firul impletit era legata o floricica. Simbolul impletirii rosu-alb se intilneste si in traditiile orientale, rosul simbolizind principiul feminin, Shakti, iar albul, masculinitatea, Shiva. Martisorul este, insa, un simbol specific romnilor, devenit tot mai bogat in semnificatii, o data cu trecerea timpului, in ciuda faptului ca etnografii nu ii prea dadeau sanse de supravietuire.
La sfirsitul secolului al XIX-lea, martisorul era primit de copii, fete si baieti, deopotriva, de la parinti, in dimineata zilei de 1 Martie, inainte de rasaritul soarelui. Martisorul, de care se agata o moneda metalica de argint si, uneori, de aur, se purta legat la mina, uneori prins in piept sau la git. El era scos, in raport de zona etnografica, la o anumita sarbatoare a primaverii (Macinici, Florii, Paste, Armindeni) sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi si agatat pe ramurile inflorite. Se credea ca purtatorii martisoarelor vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti si dragastosi, bogati si norocosi, feriti de boli si de deochi. Dupa alte surse istorice, martisorul se confectiona din doua fire de lina colorata, rasucite, alba si neagra sau alba si albastra, si facut cadou in prima zi din luna martie cind aparea pe cer Luna Noua.
In folclorul romnesc, anotimpurile sint simbolizate cromatic: primavara prin rosu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru, iar iarna prin alb. De aceea, se poate spune ca snurul de care se agata martisorul si care este impletit in culorile alb-rosu este si el un simbol al trecerii de la iarna cea alba si rece, la primavara mustind de viata ca focul si singele. Semnificatia culorilor mai este talmacita si altfel in credinta populara: se poate spune ca rosul, dat de foc, singe si soare, este atribuit vitalitatii femeii, iar albul, ca zapada rece si pura, ca apele inspumate, ca norii de pe cer, semnifica intelepciunea barbatului. Snurul martisorului este, astfel, simbolul impletirii inseparabile a celor doua principii – o permanenta innoire. Pentru a respecta traditia, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. El se poarta de la 1 martie pina cind apar semnele de biruinta ale primaverii: pina ce infloresc ciresii ori trandafirii, pina se aude cucul cintind, pina ce vin berzele sau rindunelele.
Povestea simbolului primaverii este veche si este legata de o eclipsa de soare, de ideea mortii ca etapa a evolutiei si innoirii si de cea a sacrificiului. Se spune ca, odata, Soarele a coborit intr-un sat la hora si a luat chipul unui fecior. Un zmeu l-a pindit si l-a rapit dintre oameni, inchizindu-l intr-o temnita. Lumea s-a intristat, pasarile nu mai cintau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai rideau. Nimeni nu indraznea, insa, sa-l infrunte pe zmeu. Intr-o zi, un tinar voinic s-a hotarit sa plece sa salveze Soarele. Multi dintre paminteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. In cele din urma, tinarul a gasit castelul zmeului si au inceput lupta. S-au infruntat zile intregi pina cind zmeul a fost doborit. Desi slabit si ranit, tinarul a reusit sa elibereze Soarele, care s-a ridicat pe cer inveselind lumea. Viteazul n-a ajuns, insa, sa vada primavara. Singele cald din rani i s-a scurs in zapada si, in timp ce aceasta se topea, din pamint au inceput sa rasara flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi, unul alb si altul rosu, pe care ii ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul inseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea singelui voinicului, iar albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.
Trifoiul cu patru foi este un simbol des intilnit la multe popoare. Unele legende spun ca trifoiul cu patru foi este singurul lucru pe care Eva l-a luat cu ea cind a fost izgonita din Paradis. Potcoava este, insa, unul dintre cele mai cunoscute talismane aducatoare de noroc din lume. Unii le pun deasupra usii de la intrare, dar potcoave se gasesc pe multe dintre felicitarile oferite cu diverse ocazii, iar creatorii de martisoare romnesti folosesc si ei acest simbol. Potcoavele au fost facute, la inceput, din fier si aveau reputatia de a ocroti oamenii si animalele de vrajitoare, zine si duhuri rele.
Obiceiul Martisorului este unul dintre obiceiurile rituale de innoire a timpului si anului primavara, la moartea si nasterea simbolica a Dochiei. Dupa unele traditii, firul Martisorului, de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia in timp ce urca oile la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului primavara, la nasterea timpului calendaristic. Martisorul este inseparabil de traditia pagina a Dochiei, zeita materna, a Lunii si a echinoctiului care confirma vechimea multimilenara a obiceiului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)